Repetitia... mama invataturii

Azi am tot facut tot felul de repetitii la petrecerea de maine seara. Un pic cam obositor pentru mine si Alienul meu. Nu revederea cu prietenii, ci statul pe scaun, care face picioarele sa se umfle si spatele sa te doara. In schimb ce imi lipseste este somnul de dupa-amiaza. Aici cred ca locatarul din mine are ceva de protestat ca l-am carat la shopping si la baute si haleli. S-o fi saturat si el, dar maine promit mamica ca dormim de ne rupem inainte de marea chefuiala.
Hai la multi si sa ne vedem cu mai mult bine pe 2010!

Si bebe sa fii cuminte si sa nu o superi pe mama!

Jurnal de sarcina

Cineva m-a intrebat daca mi-am facut blogul pentru a tine un jurnal de sarcina. Nu, l-am facut cu mult timp inainte sa stiu ca o sa devin mamica si fost un fel de refugiu "literar" ca sa uit de tampeniile vietii de zi cu zi. Am stat si am cugetat si am decis sa mai pun din cand in cand si ceva despre Alienul din mine, cum e numit de viitorul sau tata. In primul trimestru de sarcina, prea multe nu sunt de povestit: greturi, gust amar in gura, sila pentru diverse produse alimentare, controale pe la medici, o gramada de analize, un pomelnic de analize, nu gluma! Acum am intrat in cel de-al doilea, starea de sanatate e buna, dar cu somnul stam cam prost. NU ne prea ajunge nici ziua si nici noaptea. Dar ne descurcam. In schimb, ce e nou e ca urmeaza ,peste cateva saptamani, nu prea multe, sa il simtim pe Alien ca un fluture in stomac sau ca un peste in lac... Atunci o sa fie chiar interesant si surprinzator. Revenim cu detalii! Pana atunci ne luptam cu foamea care creste si nu trebuie potolita ca pentru doi, cum zice vorba din popor. Noapte buna! de la mine si Alien.
P.S. Si burta creste cu fiecare zi ceva de speriat!!!!

Vremea sarbatorilor trece...

In fiecare an, sa zicem, am facut un experiment pe propria-mi persoana. Am vrut sa vad cum percep sarbatorile, le percep ca la copilarie sau ca la adolescenta. Concluzia: sarbatorile de Craciun vor dainui tot timpul in copilul din mine, cu aceleasi miresme si aceleasi culori. O sa le astept intotdeauna cu nerabdare si ma voi pregati asa cum se cuvine. Dar tristetea mea cea mare este ca fata de copilarie, trec foarte repede, adaptate la timpul rapid de adult. Acum e ajunul, acum e Revelionul si gata incepem un an nou si misterios. Macar anul care vine, din punct de vedere profesional, reprezinta o pauza binemeritata. Motivul? Trecem la o noua etapa la care ma simt destul de incepatoare: maternitatea. Asa ca la anul poate o sa simt altfel sarbatorile prin ochii curiosi ai bebelului meu. La multi ani tuturor si sa ne vedem cu bine!

LA MULTI ANI, APA DEBULATA!

Deci, la multi ani mult mai superiori!

Stresul vânzătoarelor

Azi am intrat într-un magazin pe calea Dorobanţilor, pentru că prietenei mele i-au sclipit ochii la o pereche de cizme. În incintă, semi-aglomeraţie şi două vânzătoare sau asistente de magazin. Marfa variată. Privirea mea la vederea "delicateselor" era uşor absentă... Prietena mea era clar hotărâtă să îşi achiziţioneze nu numai o pereche de cizme, dar şi o geantă. Bun făcut, procesul nu avea să dureze mult. In timpul acesta, o mămică şi o fetiţă adolescentă se tot holbau pe la diverse modele, cea mică fiind total nehotărâtă ce să-şi ia punând nervii tuturor la încercare.
În toată acţiunea ce m-a distrat nespus au fost comentariile şoptite ale vânzătoarelor, de genul "asta încearcă tot magazinul şi nu o să cumpere nimica"... Şi aşa mi-am amintit că atunci când eram studentă şi ruptă în ...buzunare, aveam o plăcere sadică să intru în magazinele fiţoase ca să probez, să încerc şi să stresez personalul, strâmbând din nas la oferte şi plecând în mare grabă, pe motiv de întâlnire urgentă....cu mâinile goale.
O seară frumoasă!

Pentru nostalgicii tineretii lor...

Spectacolul va avea loc in Studioul de concerte «Mihail Jora», in data de 20 decembrie 2009, ora 19:00. Biletele se gasesc la casa de bilete a Salii Radio, str. G-ral Berthelot nr. 62-64. Pretul biletelor variaza intre 15 - 20 RON.

Va asteptam!

P.S. Mergeti cu incredere, corul suna foarte bine, in plus am o prietena in el si ii fac reclama.

TOT INAINTE!

Păcat

Mare păcat că există unii dintre noi, că facem umbră pământului şi ne plac răutăţile. Păcat, mare păcat că lumea răneşte şi se simte extrem de satisfăcută. Păcat, mare păcat, că ne dorim rău unul altuia şi nu ştim să ne trăim clipa. Soarele apune şi umbra piere şi nu mai rămânem. Păcat.

Pauză

Da, ştiu am luat o pauză, într-adevăr cam mare. O fi vorba de lene, tândăleală sau poate o mare lipsă de inspiraţie, inspiraţie de a-mi înşira gândurile personale sau nu.... pe o bucată de foaie virtuală. În ultimele luni, viaţa mea s-a derulat pe repede înainte sau aşa am simţit eu. Am fost în locuri la care nici nu am visat vreodată să ajung. Încă mă ciupesc ca să mă trezesc din visare şi să realizez că nu e o realitate. Din călătoriile mele extraordinare, nu m-am întors singură, ci cu un mic tezaur, un mic cocon care mai târziu se va transforma într-un fluture superb. O mare schimbare, o mare răsturnare de situaţie, dar binevenită şi aşteptată cu nerăbdare. Pauzele au şi ele rostul lor. Apar noutăţile, intervine dorul şi bucuria revederii. Pauzele doar sunt cheia succesului. Mi-a fost dor de el, jurnalul, dar nu mi-am dorit să îl umplu de platitudini... am vrut doar să înşir gânduri personale cu conţinut pe o hârtie virtuală. O zi frumoasă!

Mâine o zi mare în viaţa mea!

Mâine am mari emoţii. O să aflu şi o să văd ceva ce reprezintă cel mai preţios dar din viaţa mea. O să revin....cu amănunte. O seară frumoasă vă doresc tuturor! Mara.

Episodu' 2: Joaca de-a teatru

Cum am declarat şi spus, promisiunea e promisiune! Un alt episod din viaţa mea, care mă face să zâmbesc, este cel legat de organizarea şi punerea în scenă a unor piese clasice sau nu de către noi, picii de la bloc. Desfăşurarea acţiunii nu era aşa la 'tui măsa, era pregătită cu minuţiozitate şi răbdare de 2, 3 dintre noi, pornind de la alegerea scenariului, durata piesei, distribuţia, aranjamentul scenei şi data premierei. La momentul actual chiar nu îmi mai aduc aminte ce piese s-au jucat, dar ştiu că s-au bucurat de un real succes.
Aveau loc repetiţii în fiecare zi până la marea premieră, se pregăteau costumele, iar ulterior se făceau invitaţiile verbale îndeosebi bunicuţelor şi bătrânilor de pe scara noastră, selectându-i pe cei singuri fără nepoţi, stabiliţi la garsoniere. Interesant era că nu ne refuzau, onorau invitaţia şi primeam şi flori de la ei.
Ştiu că asta nu e o povestire cu haz şi cu furturi inocente de la precupeţele din piaţă, dar e o frântură din copilăria frumoasă a unor copii frumoşi, acum adulţi întârziaţi.
Să bată gongul! O noapte bună!

P.S. Mişule, mai lasă critica şi virgulele mele în pace. Nu toţi sunt culţi în cap ca tine şi în plus, vorba prietenului Becu: ej mic!

Episodu' 1 - Goana după de-ale gurii

Verile în copilărie aveau aşa un quelque chois, îmi păreau lungi şi călduroase sufleteşte pentru că eram întotdeauna înconjurată de prieteni. Sunt o persoană destul de sociabilă şi deţin un număr considerabil de amici simpatici.
În fine, verile mi le petreceam la părinţi, pentru că pe perioada şcolară, mă aflam sub supravegherea atentă a bunicii. Deci, verile la părinţi, la bloc, într-un cartier acum considerat rău famat sau mărginaş, populat de clasa muncitoare. Gaşcă numeroasă, fete şi băieţi de toate vârstele, trebuia să ne umplem ziua cu ceva şi născoceam tot timpul câte o ghiduşie. Cele mai palpitante mi se păreau atârnatul portofelului în copac ca momeală pentru trecători, aruncatul ouălor şi cartofilor de la balcon şi furatul din piaţă. Ce urât, tocmai m-am autodenunţat.
Acest episod este dedicat procurării de legume şi fructe din piaţă, gratis şi fără aprobarea producătorului, respectiv vânzătorului. Planul era următorul: ne împărţeam pe grupe, după gradul de tupeu; apoi se dădea semnalul de răspândire şi ne împrăştiam aleator printre tarabe. Tupeistul se apropia de victimă, cu o privire timidă, uşor lăcrimoasă, întrebând încetişor cât este kilogramul, în timp ce, cu uşurinţă, extrăgea din grămada de mai de jos mere, pere, caise şi le dosea cu dibăcie în tricou la el şi la acoliţii lui. După o târguială de juma de oră prin piaţă, ne reuneam şi porneam fericiţi spre bloc, spre lift, în scopuri nobile, de blocare a traficului pe scară pentru a ne bucura de produsele bio căpătate.
Seria will continue...

În curând - seria amintiri din copilăria..... mea

Recunosc, am cam lăsat-o baltă cu blogul. Acum am revenit... o să încep o serie nouă de amintiri din copilărie. Dedicate vouă şi prietenilor mei. O noapte frumoasă şi caldă. Pe curând!!!

Madonna booed in Bucharest for defending Gypsies

Preluare de pe site-ul http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/celebritynews/6102634/Madonna-booed-in-Bucharest-for-defending-Gypsies.html.

Parabolă

Aţi văzut "Îndoiala", filmul de Oscar? Interesant, interpretarea deosebită a lui Meryl Streep, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. A fost o secvenţă în film care mi-a mers la casa sufletului: slujba de duminică, preotul în amvon, subiectul predicii BÂRFA. Două femei dintr-un oraş îl bârfiseră pe un domn. Una dintre ele merge la biserică pentru a se spovedi. Preotul află de bârfă şi o mustră, o trimite acasă ca să ia un cuţit şi o pernă. Femeia întreabă ce să facă cu ele. Preotul îi răspunde să taie perna şi să vadă ce se întâmplă. Femeia îl ascultă, se duce acasă şi taie perna cu cuţitul. Camera e invadată de fulgi, fulgi care se împrăştie peste tot şi ies şi pe fereastră. Femeia se uită şi nu ştie ce să mai facă, se întoarce la preot şi îi spune că a terminat. Preotul zâmbeşte şi îi spune să se întoarcă să-i adune. Femeia îl priveşte nedumerită şi îi zice că îi este imposibil să îi adune, probabil sunt sute de fulgi. Atunci preotul îi zice: Asta e Bârfa! Frumoasă poveste, de fapt înţeleaptă. O zi frumoasă!

Mărturi(siri) de dragoste

Hand-made toasting glasses

Intelighenţia umană

Am lipsit cam mult într-adevăr, dar mi-am luat o mică pauză şi o binemeritată vacanţă că am obosit. Oricum, nu e genul meu să stau toată ziua bună ziua să scriu tot ce mestec sau îmbrac sau văd pe stradă. Am absentat motivat: căldură mare, mon cher şi lipsă idei.

Acum cum stăteam eu şi mă spălam pe dinţi, mă gândeam ce înseamnă pentru mine inteligenţa la o persoană. Culmea, nu şcolile, dar asta nu înseamnă că nu îi respect şi îi admir pe cei cu şcoli. Nemulţumirea mea ţine de grupul de persoane ce-şi aduc laude şi lauri declarând în stânga şi în dreapta câte institute urmează sau au urmat. Nu, pe ăştia îi detest. Inteligentul e modest, face un enunţ când trebuie, susţine o idee când e cazul. E ceva asemănător cu "Mutu tace şi face". E cel care are carismă, care atunci când narează ceva, ceilalţi simt plăcerea audierii, este cel care face mii şi sute de studii postuniversitare, doctorale şi le fructifică, nu se făleşte doar cu diplomele înrămate plasate pe pereţi. Am cunoscut nişte inteligenţi, puţini şi rari, dar valoroşi. Mă mândresc că îi cunosc şi ei sunt prieteni cu mine. Ideea mi-a venit de la Paler Octavian, cel care învăţa 26 de pagini într-o oră şi a făcut trei facultăţi, cel pe care nu cred că l-aţi auzit făcând o mare scofală din absolvirea unor şcoli.

Apropo, citiţi "Autoportret într-o oglindă spartă" de Paler şi mai daţi o raită pe sus pe la terasa la motoare, de la Teatrul Naţional. Nu de alta, dar mai sunt piese de teatru. Atenţie la rezervări că riscaţi să pierdeţi biletele. O noapte frumoasă şi pe mâine. Să ne auzim cu bine.

Ziarul de seară

Preocupaţi de grijile noastre zilnice, nu prea mai avem timp să observăm în jurul nostru întâmplările inedite care dau atâta culoare vieţii. Este bine cunoscută şi ştiută pasiunea românilor pentru lecturarea ziarelor gratuite dis-de-dimineaţa, întrucât tot timpul mă lovesc de ei pe la metrou, dar pasiunea pensionarilor pentru unele ziare m-a lăsat mută şi fascinată, într-o tâmpă admiraţie.
Sâmbătă seară, într-un colţ de stradă, lângă o piaţă din Bucureşti. Stăteam liniştită în aşteptarea unei persoane şi picam în contemplarea străzii şi forfotei din jurul meu. Cerul era înnorat, un pic răcoare şi din când în când câte un strop. Eram eu, o tanti, nebuna pieţei, şi unu, doi, trei pensionari. Fix în acelaşi loc. Intrucât ploaia tot dădea semne că vrea să intre pe scenă, eu, pensionarii şi nebuna ne refugiasem sub o copertină. Acum, eu gândeam "or aştepta autobuzul să se ducă acasă, dar staţia este mai încolo şi tot acoperită". Păreau să se cunoască, dar în acelaşi timp se ignorau şi priveau nepăsători în zare. O fi vreun obicei, de tip "sâmbătă seară ne întâlnim la poartă sau în bătătura satului să punem ţara la cale". Dar ei nu puneau ţara la cale. Grăbit, un alt pensionar traversa strada, aruncând priviri întrebătoare către chioşcul de ziare. Surprinzător, unul dintre colocatarii mei vorbi: "Ai pierdut azi presa? Nu-i nimic, vine mai târziu." Urmat de un schimb de zâmbete şi apoi, ţâţâieli de îngrijorare privind tineretul din ziua de azi (un motociclist trecu în trombă - sursa îngrijorărilor celor doi). Apoi, nimic. Stăteam. Furată de peisaj şi de imaginea unui copil al străzii drogat de abia se ţinea pe picioare, uit de vecinii mei şi mă trezesc din reverie la forfota ce venea din stânga mea. Cei trei pensionari şi alţii, nu ştiu de unde apăruţi, se ridicaseră grăbiţi şi se îndreptaseră spre chioşcul de ziare. Aglomerat fiind, nu zăream ce se întâmpla acolo, motivul agitaţiei. Iar, apoi, am înţeles: nu erau prieteni vechi vecinii mei de copertină, nu aveau obiceiul întâlnirii la piaţă spre a diseca lumea politică de la noi, se întâlneau în fiecare seară pentru un scop comun: Ziarul de seară. "Adevărul", mai precis. Spre a-l procura şi a pleca grăbiţi spre casă... Unde vă vedeţi peste 20 de ani?

IN MEMORIAM MICHAEL JACKSON

Dirty Diana- click aici.

Lăsaţi ochii Nedei deschişi!

No comment! Preluare de aici.

Apropos de alegeri ...

Diverse cunoştinţe şi prieteni m-au tot judecat că nu particip la alegeri, fie locale, fie ele europarlamentare. Intr-un fel, ei au dreptate, că mai sunt şi alţii care procedează ca mine şi poate noi aştia minoritarii absenteişti au aduce oarece modificări la viitorul patriei. Aşa cum declara pe la un post de televiziune Mircea Badea, sper ca nu confund, că românii s-au săturat de vorbe, vor fapte, s-au săturat de propagandă, vor ceva palpabil, ceva solid, trainic. Mai citesc şi eu din când în când, încerc să mă informez despre lucruri utile, nu politică, pentru că nu pot şi nu înţeleg politica românească şi nici nu vreau. Dar citesc despre unii şi despre alţii şi găsesc tot felul de programe şi proiecte sociale deştepte, chestii concrete care fac electoratul să se trezească din amorţirea şi nepăsarea în care a intrat în ultima perioadă. Indiferenţa ne caracterizează! În fine, ideea era să vă dau un exemplu: la ora actuală, o parte din copiii lumii sunt frustraţi, motivul, părinţi prea ocupaţi ce le oferă cadouri şi farafastâcuri, în loc de timp petrecut împreună şi atenţie. Marea Britanie a găsit o soluţie şi a elaborat un program care echilibrează munca şi viaţa personală. Părinţii cu copii sub 6 ani (ce importanţi sunt cei şapte ani de acasă!) pot înainta o cerere angajatorului în care să ceară o schimbare de program. Angajatorii nu sunt obligaţi să o aprobe, dar sunt obligaţi să se întâlnească cu anagajatul pentru a analiza cererea. Şi astfel, numeroşi părinţi britanici au reuşit să obţină un program mai favorabil vieţii de familie fără a scădea productivitatea muncii. Deci, mie mi se pare a fi ceva palpabil! Mă opresc aici... continuarea nu îşi are rostul.

O zi din viaţa urbei...

Soare, gălăgie, praf, ambuteiaje, soare, cald, lene maximă şi, păi să o luăm de dimineaţă. Te trezeşti, întrebându-te ce zi a săptămânii e, şi porneşti agale, în stil zig-zag, neştiind dacă să te duci la toaletă sau să dai drumul la filtru de cafea. În drumul şerpuit, cu momente de ciocnire cu peretele, te decizi că vezica nu mai poate să aştepte şi laşi cafeaua pe locul secund. Împrospătat în urma duşului de dimineaţă, care la unii este opţional, te scufunzi între nişte perne moi şi îţi savurezi cafeaua cu gândul la câte ore mai ai până ţi se termină programul şi te întorci grabnic în vastele tale apartamente, pentru a-ţi începe cu adevărat viaţa.
Echiparea rapidă, după posibilităţi masca machiajului, şi purcederea pe strada la o oră când alţii dorm bine mersi şi doar doamnele şi domnii cu câini mai apar ici colo, printre copaci. Mersul pe jos este un sport binevenit la ore matinale, dar în acelaşi timp un chin, pentru că te încearcă o lene de te doare. Metroul, aceeaşi imagine, din nou şi din nou, băieţii de pe şantiere mirosind a Hugo Floss şi a Armandi, alergând după un loc că de "ie obosiţi!" şi privind cu disperare după ziarul gratuit, nu-i spun numele că nu fac reclamă. Ţigara colegului de transport aprinsă imediat la ieşirea din vagon pentru a-i simţi aroma de la prima oră şi cuvintele melodioase începute cu p... terminate cu a, ă mea etc.
După-amiază călduroasă pentru mine, lume ameţită, roind haotic, biciclişti, adolescenţi, bunicuţi la plimbare, adepişti strângând crengi uscate, plantând flori sau măturând, unul tunzând iarba, alţi patru fumând şi privind lehamite în zare după nemurirea sufletului, un politician lătrând despre corupţie şi minciună, mulţi strânşi ciorchine, soare, gălăgie, praf, ambuteiaje, lene maximă, casa ta, acasă...Ce bine!!! Casă, dulce casă.

Graseiaţii şi sâsâiţii

Când eram foarte mică, aveam o imaginaţie de o durea capul pe mama (Nu că acum aş duce lipsă!). Aveam o fixaţie să îmi imaginez tot felul de lucruri, inclusiv la culcare. Pentru a adormi, născoceam un adevărat scenariu cu prinţi şi prinţese. Tata era mai mult plecat prin Turcia şi Iordania, iar eu eram convinsă că, de fapt, noi suntem o familie de turci şi transformam asta într-o laudă în faţa copiilor de la bloc. Ce să-i fac? De-ale copilăriei valuri. Dar o faza tare, de care mi-aduc aminte şi râd la gândul cam cât de cretină am fost, este cea legată de graseiaţi şi sâsâiţi. Am întâlnit la viaţa mea destui, am fost colegă cu ei şi am chiar membri ai familiei. Cel mai mult îmi plac graseiaţii, la maxim chiar. Îmi place la nebunie să îi aud vorbind, deşi ei nu sunt deloc încântaţi, comsiderându-l un defect. În copilăria mea tulburată, eram un fel de soră cu maimuţa şi încercam să imit orice şi pe oricine, pentru că mi se părea interesant. Aşa că mă străduiam şi făceam repetiţii în oglindă în speranţa că voi pronunţa aşa cum trebuie Rrr răţuşcă, Rămurică. Tentativele au fost neizbutite, iar eu m-am gândit să trec la sâsâiţi, având un văr în familie. Dar nici aici nu am reuşit, aşa că am lăsat-o baltă.

La ora actuală, prietenul meu mă mai ia în băşcălie, spunând că atunci când vreau să fiu preţioasă şi importantă, sâsâi cuvintele. Ce să spun!!!!

Merry Summer Christmas!

Sunt foarte obosită în această seară, aşa că prea multe aberaţii n-am să rostesc.
Titlul e ciudat, ştiu, dar mă chinui de foarte mult timp să vă spun ceva: Românii sunt o poezie şi cum am auzit odată la cineva "un fenomen". E aproape vară, fetele cu role, băieţii cu bicicletele, copiii în parc, mămicile cu cărucioare, ce mai "special time for special people". Dar în toată forfoteala asta estivală, nişte clopoţei cântă colinde de Crăciun, de genul Jingle bells. Fraţilor e mai, iar clopoţeii ce anunţă ora exactă la intrarea în Herăstrău, Arcul de Triumf, sunt într-un plin Crăciun, de am putea face din colţişorul ăla de parc Oraşul lui Moş Crăciun.
Poate se sesizează careva, Primăria, Vanghelie, cine?
Până atunci, noapte bună că o să visez brazi la noapte şi posibil friptura de Crăciun.

Spiriduşi

Nu ştiu dacă contrareplica domnului cu berile de aur mi-a dat ideea, dar brusc şi neaşteptat mi-am adus aminte de o tâmpenie de-a mea din copilărie, despre care eram înnebunită, aproape obsedată.

Descoperisem la o amică de joacă o carte despre spiriduşi. Copile fiind dădeam multor lucruri
o aură de magie şi mister, îmbogăţind cu tot felul de exagerări chestii simple de viaţă.

Cartea era, pentru vremea aceea, frumos editată, cu o copertă minunată, foarte colorată, asemănătoare cărţilor despre Egipt care se găsesc pe la librării acum. Atunci era o raritate şi dacă mi-aduc bine aminte era vorba despre o familie de spiriduşi, d'ăia mici şi îmbrăcaţi în haine verzi. Citind-o nu semăna cu o carte obişnuită de poveşti, ci semăna mai mult cu o carte istorică ce îţi sugera într-un final că ei există şi trăiesc printre noi. Am fost atât de şocată încât mi-am propus să îi caut pe afară, prin grădina blocului, chiar de a doua zi. Şi aşa am făcut timp de un an, ferm convinsă că ei nu trăiesc doar prin Irlanda, ci şi pe la noi, iar colac peste pupăză începusem să le vorbesc şi să le aduc gustări să nu moară de foame. Consider că am fost un copil destul de imaginativ, dacă până şi pe E.T. îl aşteptam să vină să mă ia la el să ne jucăm. Închei prin a posta mai jos o poveste irlandeză cu spiriduşi, găsită pe un site:

Batranica si spiridusul-poveste irlandeza

Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!

"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.

S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza, a vazut un spiridus imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micut, facand pantofi pentru alti spiriduşi si zane mititele.

Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!" a strigat ea.

"Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."

"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este ingropata oala cu aur."

Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata." Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina lui.

Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat spre unul dintre ele si a spus, "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti."Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."

"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l gasesti!" Si facand semn cu mana, spiridusul a disparut.

Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va gasi.Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In locul unei singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis avea o esarfa rosie legata de el!"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur."

Si asta a si facut.

Inimioare găsite

Preluare de pe site-ul Asociaţiei "Inima copiilor":

"Daca intalnesti o inimioara speciala, desenata pe trotuar, decupata intr-o poarta, zgariata pe-o banca, schitata pe un caiet sau pe unde stii tu, fa-i o fotografie si trimte-ne-o.Pune-o in blogul tau si da-ne de stire sau trimite-ne-o pe mail s-o includem in galeria noastra de “Inimioare gasite” - email inimioaregasite@inimacopiilor.ro
Vezi colectia “Inimioare gasite”
Vom “expune” pe site in fiecare zi cate o inimioara gasita pe care ti-o si imprumutam pentru site-ul sau blog-ul tau (in format 125×125).

Fiecare inimioara gasita face 2 Euro

PS: Speram sa ne trimiteti doar poze facute de voi - noi le vom publica pe toate, dar nu ne putem asuma raspunderea privind drepturile de proprietate asupra imaginilor." Mara: O menţiune, la farmacii, găsiţi inimioare roşii de cauciuc pentru campania Marie Curie. Cumpăraţi-le să ajutăm în continuare campania. Mulţumesc!

Vorbe

Viaţa este făcută din vorbe. Vorbele sunt peste tot, ne înconjoară şi ne cuprind. Vorbe grele, vorbe aspre, vorbe frumoase, măgulitoare, totul implică vorbe. La telefon, la televizor, la calculator... Vorbe care deprimă, bucură, şochează, întristează, ucid. Vorbe urmate de fapte sau nu. Vorbe goale de conţinut sau vorbe mari. Vorbe ce sugerează iubire sinceră sau ură. Vorbe care răsfrâng asupra noastră răutatea, invidia, frustrarea. Vorbe care descriu naivitatea, optimismul şi bunătatea. Vorbe, mii şi milioane de vorbe. Dar câte vorbe sunt spuse pentru a ajuta. Propun să aruncăm vorbe pentru a ajuta.
P.S. Pentru toţi cei care au într-adevăr nevoie de ceva pentru a trăi, să aruncăm cu vorbe.

Bucureştiul meu drag!

Pentru nostalgicii Bucureştiilor de altădată, am primit via email un anunţ destul de interesant: "Asociaţia Bucureştiul meu drag împreună cu Muzeul Municipiului Bucureşti vă invită la expoziţia foto 'Trecut-au anii..' expoziţie ce reuneşte fotografii cu Bucureştiul anilor '60-'89 cu fotografii făcute in zilele noastre. Expoziţia se va deschide la sfârşitul lunii mai."

Mânăstirea Dumbrava, judeţul Alba

Din seria "Ce ţară minunată avem!", am descoperit din nou un loc despre care regăţenii nu prea cred că au cunoştiinţă. Nu e vreun sit arheologic al arcaşilor nu ştiu care, nu e o cetate, ci este o mânăstire undeva plasată pe un deal în judeţul Alba.
Mânăstirea "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvoratorul de mir" se află în satul Dumbrava, comuna Unirea, la drumul european E81 între Alba-Iulia şi Cluj-Napoca. "Mânăstirea fotbaliştilor", cum o numesc localnicii, deoarece fotbaliştii naţionalei au făcut importante donaţii pentru ridicarea lăcaşului sfânt, a fost fondată în 1997 de preotul paroh Crişan Teodor, actualmente arhimandritul Vasile, pe locul unde în anul 1703 a fost martirizat preotul Ioan, ars de viu într-o căpiţă de fân.
Mânăstirea de maici are formă de cetate, cu clopotniţa la intrare şi biserica în centru. Pictura a fost realizată de soţii Crişan în 2000 şi este în stil bizantin. În biserică se găseşte o icoană a Maicii Domnului, găsită sub tencuiala bisericii din satul Dumbrava. Curtea este plină de flori şi salcii, cu animale sălbatice şi domestice, din păcate unele în captivitate (o căprioară, un cerb tânăr, fazani, porumbei imperiali). Tind să cred că acei oameni de acolo nu doresc să le chinuie, ci să le trateze, posibil fiind găsite bolnave. Cu mulţi copii şi bătrâni, pentru că la această mânăstire funcţionează o casă de copii şi un azil de bătrâni. Din câte spunea stareţul Vasile , la ora actuală, mânăstirea număra în jur de 150 de suflete.
Slujbele religioase sunt simple, cu cor de măicuţe, cu bucuria de a împărtăşi din taina credinţei enoriaşilor şi cu smerenia şi înţelepciunea de care trebuie să dea dovadă reprezentanţii bisericii. De vă cununaţi sau botezaţi, preotul nu vă va cere niciodată bani, ci pur şi simplu veţi dori ca buni samariteni ce sunteţi să daţi din mica voastră avere să ajutaţi o mână de bătrâni, copii şi măicuţe. În cazul în care treceţi prin Alba, nu uitaţi undeva acolo, lângă un teren de fotbal improvizat cu două porţi fără plasă şi cu un grup de copii veseli alergând după minge, să vă opriţi şi să urcaţi dealul pentru a vedea "Dumbrava minunată"!

Kerz - "Candela săsească"

In urmă cu câţiva ani, dragul meu mă purta într-o călătorie de îndrăgosteală prin ţara Făgăraşilor. Eu, mai tot timpul ca un pisoi curios, căutam şi amuşinam după locuri noi şi inedite, bucurându-mă de fiecare dată ca un copil în momentul descoperii cadoului sub pomul de Crăciun. Tot hoinărind noi, în lung şi lat, ţara munţilor semeţi, printre lanuri de grâu verde, proaspăt încolţit şi bătut de vânt, am ajuns în zona Cârţei săseşti, localitatea ascunsă privirii omului, anunţată printr-un panou destul de şters la marginea drumului. Cârţa, fără legătură cu Badea Cârţan, este undeva situată la stânga de Olt, la 3 kilometri de şoseaua Braşov-Sibiu. Aşa cum îmi place mie să mă consider un promotor al locurilor frumoase şi necunoscute ale României, vă invit cu dragă inimă să vizitaţi această localitate nu pentru poziţia sa în Ţara Făgăraşului, ci pentru abaţia sa cisterciană fondată prin anul 1.200. Fosta biserică fortificată, acum în ruine, distrusă aproape în întregime de tătari prin 1241, aparţine astăzi comunităţii evanghelice din Cârţa. De vizitat, se poate vizita, contra sumei modice de 3 ron, corul şi absida fostei bazilici, grădinile cu ruinele , turnul cu intrarea sa strâmtă şi scările mici în spirală pe care, dacă suferi de vreo fobie, e mai indicat să nu urci. Insă, minunile abaţiei, în afară de însăşi construcţia cu ziduri groase şi odată înalte, sunt cimitirul din curtea interioară a bazilicii, în care se odihnesc aproximativ 80 de militari germani căzuţi în primul război mondial şi moara de apă, cu ciocănele care bat continuu, din curtea casei parohiale. Preotul primitor, flori multicolore în sezonul cald şi o linişte dumnezeiască care te imbie la meditaţie şi calm. Pe scurt, Cârţa.

Duminica floriilor mele

Astăzi, fiind atât de frumos afară, deşi un pic răcoare, am reuşit să îmi scot iubitul la plimbare, la prânz, la o oră la care el, de obicei, visa frumos la blonde sau la călătorii îndepărtate. Mai precis pe la orele două sau la doi cum spun ardelenii. Unde? La Muzeul Satului "Dimitrie Gusti". De ce? O dată pentru că era târg de florii şi doream o turtă dulce, a doua oară pentru că o prietenă susţinea, alături de colegii săi de cor, un concert de primăvară. S-a dovedit că până la urmă, iniţiativa mea nu a fost atât de rea pe cât părea.
Odată ajunşi în faţa intrării, am avut neplăcută surpriză să dăm de neamurile proaste care îşi parcaseră maşinile pe bulevard, apoi mare înghesuială şi o coadă la bilete de ni s-a oprit respiraţia. Eu un pic ofticată, deoarece vroiam să particip la concert - era pentru prima dată după vreo şase ani - el, enervat că l-am scos din casă. Dar, din fericire, coada se mişca rapid, fiindcă se împărţea, la un moment dat, în trei şi mai era şi un domn tare gălăgios, un fel de entertainer al cozii, care invita folosindu-şi toţi decibelii vocii la "marele târg de florii şi dacă se poate mai repede că se termină marfa şi ne pare rău nouă vizitatorilor". A.. ca să nu uit biletul era 6 ron pentru adulţi. In muzeu, populaţie ca la manifestaţie şi parcă şi nişte peruani prin dreapta, dar nu vreau să vorbesc prostii. Populaţie multă, de toate neamurile şi soiurile, oameni educaţi şi prost educaţi şi mulţi străini, italieni: i-o fi gonit cutremurul încoace sau cum? Băieţii, ronţăind tacticos la seminţe nelipsiţi. Piţipoancele la fel şi multe doamne în rochiţe cu bretele şi sandale. In ce lună suntem, mă scuzaţi? A... aprilie. Păi şi în iulie ce mai port. Asta e răutate! Românul, cu mic cu mare, ieşise la muzeu, pentru cumpărături, pentru că târgul e mai mult de natură comercială şi nu educaţională. Preţuri umflate, sarmale şi fasole dată la strachină de lut cu pâine din comerţ, feliată, vinuri, caşuri, straie româneşti, toate înghesuite pe aleile şi curţile din muzeul sătesc. Cu toate acestea, atmosfera impresiona, iar peisajul bogat coloristic cu copaci în floare, lalele, narcise, magnolii te trezea garantat la viaţă. Iniţiativă deşteaptă a responsabililor muzeului!
Una peste alta, ieşirea nu a fost rea, concertul grupului Sound, că despre el e vorba, a fost foarte frumos, şi am regretat că ne-am uitat aparatul foto pe acasă. Menţiunea prietenului meu, ar fi fost şi mai bine dacă le dădeau nişte microfoane! După cor, un băiat ce părea în pragul pubertăţii, a interpretat magnific la chitară clasică, făcându-l pe al meu să cadă într-un butoi cu melancolie. Plimbarea de duminică s-a încheiat apoteotic cu al meu iubit plecând grăbit spre casă cu gând hotărât de somn, iar eu şi cu prietena mea luând parcul Herăstrău pe toate părţile şi admirând natura în plin debut primăvăratic.
Drept încheiere, la mulţi ani tuturor florilor din lume şi Paşte fericit catolicilor!

Balanţa destinului

Mama mi-a spus odată demult: "Fiecare om îşi croieşte destinul cu propriile mâini!" Înţeleaptă vorbă, într-adevăr, dar această ajustare a destinului atrage dupa sine sacrificii, compromisuri, decizii radicale, nervi. Dacă balanţa e înclinată spre rău, omul trebuie să tragă tare pe coate să o echilibreze sau cel mult să o încline spre bine. Intreaga existenţă constă în lupta istovitoare de a menţine balanţa în echilibru. Unii dintre noi o ducem cu înţelepciune şi cu calm, alţii, din rapacitate forţează mecanismul spre a-l păstra tot timpul înclinat spre bine. Forţare după forţare şi mecanismul, ca orice mecanism, cedează, se rupe, iar echilibrul dispare şi ordinea devine dezordine. În viaţă, e indicat să păstrezi oarecum echilibrul, cât poţi, fără a cădea în extreme. Acum, destinul meu e uşor înclinat, nu ştiu dacă înspre rău, dar eu sunt la o răscruce de drumuri. Dilema mea e: care drum?
P.S. Citesc o carte despre un băiat şi un destin. Când destinul alege pentru tine, tu trebuie să te strădui să îl corectezi... pentru a te salva.

Observatorul economic

Fraţilor, în plină criză financiară şi în prima zi de aprilie, mă plimbam agale pe elegantul bulevard Lascăr Catargiu, direcţia Romană, că, deh, primăvara a sosit şi cheful de plimbare a revenit mai mult ca niciodată. Eu şi el, ţinându-ne de mână, admiram câte un balconaş cu flori sau câte o clădire cu o arhitectură interesantă, chicotind şi glumind pe subiecte variate. Micul Paris, acum o capitală îmbâcsită, aglomerată şi poluantă fonic, ascunde între clădirile sale şi câte o mică comoară dată uitării. Observatorul Astronomic, cu a sa clădire în formă de vapor, pluteşte în derivă în oceanul de zgârie-nori şi construcţii multicolore şi neregulate a Bucureştiilor. Donat în 1933 de soţia amiralului ce-i dă numele, acum arată jalnic, de parcă însăşi clădirea şi-ar plânge de milă: bucăţi de tencuială căzute, balcoane afumate, culoare nedefinită, grilaje la ferestre ca la puşcărie şi denumirea instituţiei pozând semeaţă pe profilul cocârjat al localului, fostă Pinacotecă Municipală. Paradoxal, pe cât e de abandonată clădirea, pe atât de upgradat este website-ul dedicat Observatorului. Amu, stau eu şi mă întreb, fraţilor, e criză? Se face economie, de ce nu se restaurează o operă de artă. Aa... pentru că nu produce biştari la poponeţi şi joei, nu e o vacă bună de muls, e neproductiv. Eu cred că din raţiuni de economie, Observatorul Astronomic a devenit Economic! Ruşine, mare ruşine!

Bom Brasil!

Brazilia... lumea fuge repede cu gândul la prima telenovelă difuzată în România post-revoluţie, "Sclava Isaura" şi la celebrul şi mult vizionatul Carnaval de la Rio. Eu mă gândesc la femeile acelea cu corpuri ca de zeiţe, bine sculpate şi bronzate natural care se unduie pe ritmuri de samba de-şi pierd bărbaţii capul şi la cafeaua puternic aromatizată băută dis-de-dimineaţă. Însă Brazilia este cu totul altceva şi am să vă relatez câte ceva, din auzite, nu din văzute, că oricât aş visa eu, pe acolo nu o să-mi plimb picioruşele.

Brazilia este o ţară săracă, cu o populaţie leneşă şi cu o rată extrem de ridicată a infracţionalităţii (Ferentari e parfum!). Cu cea mai mare operă Art Deco din lume, Isus de la Rio, despre care localnicii spun că va începe să bată din palme când brazilianul se va apuca de muncă. Oare la noi, va zâmbi Sfinxul sau ce? Brazilia a fost cadorisită cu un peisaj excepţional, cu o vegetaţie bogată, cu ocean şi munte, cu o capitala exclusiv construită în secolul XX, clasificată ca Patrimoniu Cultural Al Umanităţii.

Pentru iubitorii de SF, capitala, fondată undeva prin anii '60 la Brasilia (înainte a fost Rio de Janeiro) pare ruptă din studiourile Stargate-ului sau ale Războiului Stelelor. Mai rămâne R2D2 sau Skywalker să te invite la o plimbare teleportată. Este opera în întregime a lui Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho, un arhitect geniu, care la vârsta de 102 ani încă mai lucrează. Cumva îndrăgostită de bizarul vieţii şi al artei, consider catedrala Lady Aparecida/ Our Lady of Conception who Appeared cea mai inedită operă de art nouveau de la ora actuală, cu forma sa de coroană, cu intrarea subterană şi interiorul modern cu heruvimi şi copia reuşită a Pieta de Michelangelo. Ce e de admirat la capitala este spaţiul uriaş între clădiri, zonele verzi şi aerisite ce nu îţi produc starea de sufocare atât de binecunoscută în marile metropole.
Rio este locul extremelor atât de bine intrate în cotidian: turişti, Copacabana, Sambadron, dar şi favelele, cartierele sărace din care seara coboară bandiţii cu gând de jaf şi ar fi indicat pentru tine, ca turist, să ai măcar bunul simţ să porţi ceva bănuţi la tine ca nu cumva să îi pui degeaba pe drumuri pe "băeţi".
Ca încheiere, pentru purtătoarele de gablonţuri reuşite, un sfat: în Brazilia, se găsesc nişte bijuterii unicat din oţel cu pietre semipreţioase, merită achiziţia, vă garantez întrucât sunt mândra posesoare a unor coliere şi abia aştept vara să le pun în valoare. Până la noi călătorii virtuale, o primăvară frumoasă şi Adeus!

P.S. Începând de sus, clădirea Congresului Naţional, podul Juscelino Kubitschek, Complexul Cultural; Clădirile ministerelor şi catedrala Lady Aparecida.

Schimbare

Azi am luat parte la viaţă în calitate de spectator şi nu de actor într-un rol principal. Priveam tăcută în jurul meu la reacţiile celor din jur şi eram impasibilă. Nimic nu mă tulbura şi nu mă scotea din liniştea mea sufletească. Dar, în tot timpul ăsta, mă gândeam cum se schimbă unii oameni şi cât de nestatornici pot fi, nepăstrându-şi direcţia dreaptă şi neîntreruptă a drumului. Prin faţa ochilor, îmi treceau figurile persoanelor cunoscute mie şi asistam la transformările ad-hoc ale unora dintre ele. Ele se transformau, cercurile dispăreau, prieteniile sucombau, căsniciile se dezlegau şi prezentul se volatiliza.
Iar Eu stăteam, priveam şi ... niciun gest, placiditate şi melodia "I just wanna be ok, be ok, be ok! I justa wanna be ok today!"

Maimuţa ofensată de A.Dumitru

Odată, o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic
A zis: ATENŢIE! Sunt foarte ofensată...
Circulă-n lume vorba deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă..
Însăşi ideea aceasta îmi pare odioasă.
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi,
Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de război?
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi,lacomi de cărnuri şi homosexuali,
Escroci,bandiţi gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil, nu vezi aşa prostie,

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastr-aleasă.

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă,

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat

În obştea de maimuţe, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taină de aşa-zise „MAME”...

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.

Chiar de-aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.

Şi iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâmplă război religios,

Nici „sfinte” inchiziţii, nici libertate-n
lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri

Şi nicio îndoială ce duce l-ateism,

Nici ordini mondiale, nici materialism...

E adevărat că omul a coborât ca soi,

Dar, sa fim rezonabili, n-a coborât din noi!

PRIMITA PE MAIL.

Pinguinul Apolodor

Am avut un moment de nostalgie, cred că de vină este astenia de primăvară, şi mi-am adus aminte de o carte care m-a marcat profund prin copilărie. Şi stau acum, întrebându-mă câţi copii, în ziua de azi, cunosc aventurile pinguinului Apolodor, care cânta într-un cor şi s-a trezit într-o dimineaţă cu mare dor pentru fraţii lui din Labrador şi a pornit la drum înapoi la familia sa. Pe drumul de întoarcere spre casă, Apolodor se întâlneşte cu Suzi Cămila, tâlharul din Connecticut, căpitanul de vas, savantul, profesorul din Uruguay, cu uraganul, deşertul şi altele.
Din curiozitate, am dat o căutare pe Google să văd ce îmi aduce şi am descoperit că nu ştiu care editură a reeditat ambele cărţi cu Apolodor (sunt două volume, recunosc l-am citit doar pe primul) şi chiar s-a jucat o piesă destinată tuturor vârstelor pe la teatrul ACT. Aventurile din primul volum au apărut prin anul 1959, într-o ediţie ilustrată de Jules Perahim. Apoi, au fost reeditate în 1963, 1975 şi 1988. Acum în 2007. Nu am văzut ediţiile din 2007, dar fermecătoare este ediţia copilăriei mele cu imaginea pinguinului, cărându-şi valijoara (nu ştiu anul), iar cei care au fost prietenii lui Apolodor, nu cred că au uitat cartea în format mare, de culoare galbenă, cu pinguinul pe copertă.
Am citit pe net părerile cititorilor: este o carte inteligentă, nu contest, ba dimpotrivă o recomand părinţilor, adăugând aici "reclamaţia" unei prietene privind greşelile gramaticale din cărţile contemporane ale copiilor. Oare ce învaţă copiii noştri de acolo?

P.S. Cea care m-a făcut să îmi amintesc la un moment dat de Apolodor a fost Ada Milea. Reclamă gratuită: cumpăraţi albumul ei şi o să fie un soi de audiobook cu fundal muzical. Audiţie plăcută.

No comment ... Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui ?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni ?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească..., iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani..., iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
- Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi ?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc..., şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece ;
- Să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin ;
- Să înveţe că există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu încă nu ştiu să-si exprime sentimentele ;
- Să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru si că pot să-l vadă în mod diferit ;
- Să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalti şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat..., am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

PRIMITA PE MAIL.

Am fost o fraieră....

Am învăţat de la tata să am încredere în oameni, să consider că toţi sunt buni şi că, din diferite motive, au ajuns rautăcioşi şi egoişti, iar eu Ioana D'Arc a zilelor noastre îi readuc la vechiul eu rătăcit. Poate că în unele cazuri am avut sorţi de izbândă, dar, de cele mai multe ori, am dat peste gustul amar al trădării. Am acordat prezumpţia de nevinovăţia la fitecine, i-am iertat şi i-am acceptat din nou în preajma mea. Si asta nu o dată, ci de mii de ori. Sunt naivă şi fraieră. Şi mai ales mă doare. Că sunt bună şi primesc rău câteodată. Nu am zis ca sunt perfectă, dar sunt un om normal, aşa mă consider.
Postul nu e pentru prietenii care m-au dezamăgit de-a lungul existenţei încă din copilărie, pentru că ei vin şi pleacă, apar şi dispar. Rândurile mele sunt pentru o persoană apropiată mie, foarte apropiată, sânge din sângele meu care, de curând, m-a dezamăgit total şi irevocabil. Mi-a oferit coşmarul unei vieţi pe care nu credeam vreodată a o întâlni. Mi-a făcut sufletul să plângă şi gândul să se revolte. M-a determinat să-l reneg. Credeam că nu o să-mi pese de el, dar îmi pasă şi mă doare, iar pe el ....îl lasă rece. EL.. FRATELE MEU. Mai mare ca mine, cu care am împărţit camera, jucăriile şi adolescenţa. Credeam că e cel care mă va proteja toată viaţa, dar, de fapt, acum am realizat că e un necunoscut. M-a dezamăgit şi doare. Am fost o fraieră. Sper să fii ferit de greutăţi, dar la cum ţi-ai aşternut, tare mă îndoiesc. Mă rog să îţi fie bine, mi-e milă de tine, dar în acelaşi timp te urăsc. Dumnezeu să aibă grijă de tine!

Envy me

În feng-shui, yoga şi alte terapii moderne, culoare verde este recomandată de specialişti pentru destinderea psihicului, echilibrare, calmare, iar efectele sale ar fi linişte, bună dispoziţie, relaxare, meditaţie, contemplare, abundenţă de asociaţii mentale de idei, fantezie, impresie intensă de prospeţime, deconectare nervoasă şi lista ar putea continua. Adevărul este că, mie personal, verdele îmi induce o stare de exuberanţă, de bine, de ceva extraordinar. În clipele în care văd verde mă simt ca şi când nu mi-ar lipsi nimic. Iar, aici, când vorbesc de verde, mă refer la verdele crud din natură şi nu la un vreun verde ţipător de pe bluza unei domnişoare. Postul nu are menirea de a vă face o prezentare succintă a terapiei prin culoare. De fapt, este un fel de preambul la ceea ce vreau să mărturisesc astăzi, pentru că am obosit. Am obosit să mă lovesc de invidie. Invidia unor femei lipsite de imaginaţie şi chef de viaţă.
Cazul 1 - La birou, îţi vezi liniştită de dosarele, hârtiile tale, te descurci bine, poate chiar prea bine, şefii te laudă, te recompensează şi BUM... vine o "prietenă", care începe, în dreapta şi în stânga, să se plângă că numai oamenii leneşi, anoşti sunt promovaţi şi că tu eşti un pericol pentru bunul mers al lucrurilor în firmă. Firea umană e arhi şi binecunoscută: influenţabilă şi receptivă la rău. Deci, cu alte cuvinte, "prietena" te aranjează şi, în numeroase cazuri, zbori din post. INVIDIA.
Cazul 2 - Ai o relaţie cu un bărbat deosebit, deştept, frumos, devreme acasă, cu simţul umorului, ce mai idealul oricărei femei. Împreună vă creaţi un cuibuşor ca în poveşti, vă plimbaţi, călătoriţi, ieşiţi mult în oraş, iar istoria voastră curge lină şi netulburată. Vine o "amică", îţi vizitează casa, asistă la tandreţurile sau tachinările cu iubitul tău, te trage de limbă să îi mai spui pe unde ai fost, ce ţi-ai mai cumpărat, îţi laudă casa, iubitul şi viaţa şi ... se duce la o ală cunoştinţă de-a ta, unde te întoarce pe toate părţile ca pe un cartof şi decid împreună că eşti o ratată, întrucât nu te măriţi, eşti tulburată pe interior şi, în plus, eşti o curvă, trăieşti în păcat. INVIDIA.
Cazul 3 - Te chinui de-a lungul existenţei tale ca femeie să arăţi lumeşte bine. Te abţii de la mâncat, faci sport, te epilezi, te botoxezi, te întinzi la faţă, te cremuieşti, te operezi. Toate astea pentru sufletul tău, în primul rând, şi în al doilea rând, pentru cel de lângă tine. Într-un final, te transformi într-o femeie atrăgătoare, plăcută privirii masculine şi nu numai, iar viaţa devine pentru tine mai frumoasă. Atunci, apar scorpiile şi ghionoiile, VERZI de INVIDIE, transmiţându-ţi, cică sub forma unei glumiţe nevinovate, că nu se vede că ai slăbit: "Te duci la sală, să te îngraşi? Hahaha...".
Cazurile ar putea continua, dar v-aş plictisi de moarte. Mă opresc aici, nu înainte de a adăuga ceva important: MUIERILOR PLICTISITE DE VIAŢĂ LE COMUNIC CĂ DACĂ VOR SĂ DEPĂŞEASCĂ O PERSOANĂ INTELECTUAL, FIZIC SAU MATERIAL, TREBUIE SĂ FACĂ CEVA PRACTIC, NU VERBAL. Răutăţile, bârfa, invidia, falsitatea, toate vă fac să deveniţi mai urâte. Iar în cazul în care trăsăturile de mai sus sunt combinate cu PROSTIA, atunci Tulai' Doamne!
P.S. Cine consideră că sunt marcată sufleteşte de aceste doamne, să creadă ce-o vrea. Eu le mulţumesc lor că, în fiecare zi, mă fac să realizez că sunt o persoană bună, normală, cu mici metehne.

Nowruz

Intr-un post anterior, vorbeam de nevoia de a citi cărţi, mai ales despre lumea orientală. Am descoperit cu stupoare că memorialistica şi jurnalele nu mă mai plictisesc ca înainte, ci îmi captează atenţia şi mă fac să trăiesc momentele istoriei unui personaj, să mă contopesc cu el şi să călătoresc în lumea lui. Sună a clişeu, dar chiar au făcut asta şi, mai mult, mi-au schimbat percepţia faţă de statele şi popoarele considerate, la ora actuală, agresive.
Sunt debutantă în beletristica orientală sau dedicată Orientului Mijlociu, dar cum dau de o carte de acest gen, cum arunc cu banii, spre fericirea jumătăţii mele (care se plânge de pasiunea mea pentru "bluziţe!"). Aş putea să le acord o tonă de rânduri şi să le fac publicitate gratuită, dar părerea mea e să le descoperiţi singuri: Anticarul din Kabul, Memoriile lui Farah Pahlavi, văduva ultimului şah al Iranului, Poveste despre dragoste şi întuneric, Regina Noor.
Am descoperit, în ele, lumea cu tradiţii şi datini neauzite pe la noi, lumea arabilor şi musulmanilor obişnuiţi, lumea evreilor de la Ierusalim prin anii '20, cu bune şi rele, cu discriminare, ură şi sărăcie.
A venit primăvara şi am tot întâlnit cuvântul "Nowruz". Ştiam ceva de acest termen şi de semnificaţia sa din jurnalul lui Farah Pahlavi, iar acum l-am găsit şi la Amos Oz.
Nowruz este Anul nou persan, sărbătorit în 21 martie în fiecare an, vestitorul primăverii, al trezirii la viaţă, un obicei de pe vremea lui Darius. De la începutul lunii lui Marte, încep pregătirile de sărbătoare: se curăţă casa, se pune lintea la prins să crească înaltă şi bogată, oamenii îşi cumpără haine noi, curate, iar miercurea dinaintea sărbătorii se fac focuri şi se sare peste ele.
În ziua de Nowruz, pe masă, se aşază germeni de grâu sau linte pentru renaştere, o budincă asemănătoare colivei de pe la noi, fructul de lotus pentru dragoste, usturoi pentru vindecare, monede pentru bogăţie, oţet pentru răbdare şi vârstă înaintată, ouă pentru fertilitate, Coranul, oglinzi, lumânări şi multe altele.
Ce mă distrează e că uitându-mă la ei, la persani, regăsesc tot felul de datini şi obiceiuri de la noi: grâul de Sf.Andrei, ouăle de Paşti, aprinderea focului. Şi imi dau seama, că orientali, occidentali, nordici sau sudici, până la urmă ,toţi suntem oameni şi suntem la fel, doar barierele de limbă şi mentalitate ne fac să ne privim uneori, unii în ochii celorlalţi, ca duşmani. Păcat!
Peste o săptămână, o să fie Nowruz, aşa că le urez "NoRuz Piruz!".

Remember

Ce dor imi este de traficul de altădată!

Poftiţi la metrou sau poate .... la mall!

În primii mei ani de călătorit cu trenul acela fascinant - metroul, mama mă ţinea strâns de mână şi îmi spunea să calc cu atenţie să nu cad în gaura de tip abis, ce îmi apărea în faţă (v-aţi prins că era vorba de distanţa de la vagon la peron!) şi să fiu atentă la scările rulante. Recunosc că, de fiecare dată, când mă întâlneam cu ele - scările, îngheţam de frică până la paralizie, iar odată era să fac şpagatul, uitând să aduc piciorul din spate în faţă. Insă bau-baul meu era atunci, nu metroul sau alt monstru ascuns în dulap, ci specia umană dezavantajată a societăţii, AUROLACU'. La apariţia sa înspăimântătoare, mă făceam mică lângă mama şi îmi doream să cobor mai repede din metrou. Ilar era că eram cam de aceeaşi vârstă eu şi aurolacu', iar eu nutream, în acelaşi timp, sentimente de milă, gândindu-mă că e un copil orfan, fără ciocolată şi cartofi prăjiţi cu pui la ceaun ca mine. Ei erau omniprezenţi în staţiile de metrou, erau un fenomen absolut obişnuit, iar noi, ceilalţi învăţaserăm să supravieţuim cu ei.
Timpul a trecut, eu am crescut şi am realizat că au dispărut tovarăşii mei de călătorie. Oarecum, să zicem că le simţeam lipsa, mirosul puternic înţepător şi pungile de aurolac. Coincidenţă sau nu, mi s-a îndeplinit dorinţa. Săptămâna trecută, în timp ce mă aflam la o staţie de metrou, cuminte, la coadă, să-mi cumpăr o cartelă, o mireasmă binecunoscută mi-a trezit brusc amintiri ale copilăriei. Întorcându-mă, am rămas mută de uimire: se întorsese Aurolacu'. De această dată, "Reloaded", cu blugi şi converşi, cu geacă de blugi şi nelipsita pungă de aurolac, dar şi cu ceva în plus, Cartela de 2 călătorii, pentru că acum ei călătoresc în legalitate cu metroul. Cine ştie, mâine-poimâine, ducându-mă la Mall, la un film 3D, voi schimba impresii cu EL, iar el va emite remarci de invidie faţă de ultimul Vuitton la modă. Rămâne de văzut, dacă situaţia se schimbă... Până atunci, călătorie plăcută şi atenţie la scările rulante!

M-am născut specialist!

Ante-scriptum: Orice asemănare cu persoane reale e pur întâmplătoare. Pentru cei cu imaginaţie bogată care nu au altceva de făcut decât să se gândească la cai verzi pe pereţi!!!!!

Reţeta succesului: se ia o persoană, i se dă o treabă de făcut, dacă o face bine şi cade în graţiile şefului, devine peste noapte specialist. Domnul Nelu este specialist în IT, deşi a terminat agronomie, Doamna Sanda este cea mai bună de la noi. La ce? La multe. nespecificate că nu avem timp.

Am observat de ceva vreme un fenomen în România, care ia amploare şi se umflă până când s-o sparge şi ne umplem de puroi.. Puroi de specialişti, să ne înţelegem. Situaţie de criză pe plan mondial sau intern, vine specialistul, analistul sau ce-o fi ăla şi dezbate, prognozează, conchide şi audienţa priveşte ca lovită în moalele capului. A fost bătută Naomi, vine specialistul, psihologul, dezbatere mare cu rating de crapă de invidie concurenţa.
La fiecare loc de muncă, este câte un specialist, de obicei, unul care doarme cu capul dat pe spate şi gura deschisă, cu saliva-i prelingându-se încetişor pe lângă bărbie sau o doamnă trecută binişor de 30 de ani care se laudă în particular unei prietene că ea este cea mai bună de la birou şi nu a venit încă acela care să o dea jos de pe covorul roşu. Fiecare e specialist. Dar cine i-a făcut? Şcolile, masterele, postuniversitarele. Ba deloc! S-a ridicat cineva şi a zis "Ieşi la lumină, SPECIALISTULE!"
Tata are o vorbă "Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul!". Adevăr grăieşte vorba înţeleaptă din popor. Până una alta, în noaptea asta o să stau să mă gândesc la ce sunt eu specialistă. Oare la frecat de dude? NU. La aruncat cu privirea? NU. La stresat pisica? NU. Mă gândesc şi când o să am un răspuns o să-l transmit audienţei. Până atunci, salutare şi .... specialiştilor din România.

Amhara

Nu este titlul unui nou single sau o nouă formaţie de blonduţe care dansează lasciv pe o muzică banală.
"E un popor, poate neştiut de unii sau uitat de alţii, un popor majoritar din Etiopia, ce face parte din familia de limbi hamito-semitice. Amhara este unul dintre cele două grupuri mari etnolingvistice din Etiopia (celălalt fiind Oromo), reprezentând o treime din populaţia statului etiopian.

Limba amhara este o limbă afro-asiatică aparţinând grupului semitic de sud-vest, fiind legată de Ge'ez, limba literară sacră a Bisericii Ortodoxe Etiopiene, cu o religie veche conservată din secolul al V-lea de la Biserica Bizantină a Creştinătăţii Monofizite. Popoarele Amhara şi Tigray sunt principale adepte ale acestui cult.

Populaţia amhară a dominat istoria Etiopiei mult timp, iar amharică a fost limba oficială a statului până în anii 1990. Urmaşi ai cuceritorilor semitici amestecaţi cu populaţia indigenă cuşitică, amhara trăiesc în regiunile centrale şi de vest ale Etiopiei actuale. Cu excepţia unui singur împărat, toţii care au guvernat ţara între anii 1270 şi 1974 au fost amhara; această dominaţie a generat disensiuni între amhara şi vecinii lor nordici, Tigray, şi alt grup etnic etiopian, Oromo. Tensiunile au crescut între Amhara şi Oromo în perioada guvernării socialiste (1974-1991), în timp ce Oromo pretindea că deţine un rol extrem de important în afacerile sociale şi politice ale naţiunii etiopiene.
Amhara sunt agricultori, cultivând porumb, grâu, orz, sorgul şi teff. În mod tradiţional, structura socială a amhara a fost dominată de legăturile puternic personalizate dintre patroni şi clienţi, superiori şi inferiori. În general, importanţa unui bărbat era în directă proporţie cu numărul de terenuri deţinute. Un bărbat bogat care nu poseda niciun teren, de exemplu, un comerciant, avea puţină influenţă în societate.
Populaţia amhară practică trei tipuri de căsătorii: kal kidan, qurban, şi damoz. Kal Kidan (serat sau semanya care înseamnă "80") este o căsătorie încheiată prin contract civil. Qurban este efectuată în biserică şi este considerată sacră, nu poate fi desfăcută, chiar şi după moartea partenerului, cu excepţia unor circumstanţe deosebite. Din cauza acestor restricţii, majoritatea cuplurilor aleg kal kidan. Cei care doresc să devină preoţi ortodocşi la etiopieni, trebuie aleagă forma de căsătorie Qurban. Kal kidan şi Qurban sunt aranjate de către părinţi. Cea de-a treia formă de uniune este Damoz, un aranjament prin care o femeie este plătită să devină soţie temporară, de obicei pentru o perioadă de una, două luni. Deşi o femeie pe perioada căsătoriei damoz nu poate pretinde averea soţului său, copiii născuţi în urma acestor uniuni sunt consideraţi legitimi. De la mijlocul secolului XX, uniunile damoz au fost denunţate ca fiind ilegale, însă continuă să fie practicate.
Portul naţional al amhara este de culoare albă. Viaţa fermierilor amhara este deosebit de grea, întrucât ei locuiesc în munţi, unde le este uşor să se apere, dar este dificil să călătorească şi să obţină provizii. Bărbaţii merg la câmp, femeile stau pe lângă case, iar copiii se duc cu oile. Copiii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 6 ani îşi petrec timpul păzind animalele familiei. Când mai cresc, copiii amhara pot merge la şcoală, cursurile desfăşurându-se doar pe jumătate de zi, întrucât şcolile sunt foarte aglomerate.
Aşezările amhara sunt construite pe vârfuri sau în apropierea zonelor deluroase pentru a fi protejate de inundaţii. Societatea este patriarhală, cu fiii ridicându-şi casele în apropierea casei tatălui. Copiii sunt alăptaţi timp de doi ani şi sunt supuşi unui regim disciplinar autoritar abia după împlinirea vârstei de 7 ani. Băieţii merg la păscut cu vitele şi oile, iar fetele le ajută pe mame la creşterea copiilor şi la adunatul lemnelor."

Când eram mică, tot dădeam târcoale la rafturile cărţilor lui tata cu civilizaţii vechi de mult uitate. Mă uitam la poze, iar apoi citeam, aşa am descoperit maorii, boşimani şi alţii. Populaţia etiopiană amhara am găsit-o într-o carte a unui scriitor evreu. Sunt multe date despre ei pe net. Cred că aş putea să-mi dau doctoratul în amhară. Pentru doritorii de aprofundare, recomand site-ul http://www.amhara.com/, cu mostre de scriere în limba lor.