Happy spring for you all!

De mâine începe o nouă lună, vine primăvara şi astenia şi dorul de ducă. Tuturor femeilor le doresc la mulţi ani de Mărţişor! Să vă aducă 1 martie aşa ceva ... Şi încă pe atât...

P.S. Fotografia e primită de la o prietenă şi nu pot fi egoistă să o ţin doar pentru ochii mei...

Nevoia de a citi

Nevoia de a citi s-a acutizat la mine de ceva vreme, nu că înainte aş fi fost vreo persoană anti-lectură, dar citeam numai anumite tipuri de cărţi în momentele cu chef, iar cheful venea destul de rar. Viaţa mea se desfăşura un pic aşa "pe repede înainte". Deh vârsta timpurie, adolescentin-superficială!
Amintirile mele legate de citit sunt foarte vii şi neşterse din memorie: eu pe budă, cu o carte de poveşti (în primii ani de lectură să ne înţelegem), mama la uşă strigându-mi să ies că mai au şi alţii nevoie, eu cu greu ridicându-mă, amorţită bine, mormâind că nu sunt lăsată în pace. Altă amintire, eu la liceu, diriga moldoveancă (nu am nimic cu moldovenii!) oblingându-ne să citim Creangă, Eminescu şi alţi autori iluştri ai ţării, eu fugind îngrozită şi refugiindu-mă în beletristica italiană şi dramaturgia shakespeareană, urând din tot sufletul Sadoveanu şi Ştefan Augustin Doinaş. Mai târziu, la facultate, prin anul III, un prof de engleză, adept al aruncării de cretă în student şi al faimoasei expresii "Fuck You!", obişnuia să îţi arunce lista de lecturi obligatorii pe care oricum odată parcursă tot nota 5 primeai.
În prezent, multă literatură orientală şi jurnale de călătorie; cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute, cărţi fără un mesaj anume, dar relaxante pentru minte şi suflet, cărţi grele sau emoţionante cărţi... Cărţi, nevoia şi plăcerea de a citi! Cărţi care nu te abandonează, cărţi care te aşteaptă să le savurezi! Cărţi.....

Călătorie în lumea violelor şi a Alpilor germani

Când întrebi prietenii plimbaţi prin Europa despre Germania, se vor repezi să îţi laude Romantische Strasse, wurştii, Weise beer şi Cartierul Roşu de la Hamburg. Pe mine dacă mă intrebaţi,o să vă spun: parcurile cu flori şi lebede pe care nu le mănâncă nimeni, curăţenie, linişte, multe motoare Harley Davidson, lacuri cu o apă clară precum cristalul, munţi înalţi, persoane extrem de calme şi relaxate. Asta am găsit eu în Germania şi, mai ales, am găsit o altă lume, total diferită în zona Alpilor germani. Anul trecut, în lunga călătorie iniţiatică pentru mine şi maşina noastră spre ţările nordice, prietenul meu mi-a propus să trecem prin zona Alpilor, aflaţi la graniţele Austriei şi Germaniei, şi să vizităm tot felul de puncte turistice, cu lacuri, vârfuri şi "transfăgărăşene" . Aşa că le-am luat la rând şi am văzut Konigssee, Eibsee, Zugspitze, Hallstat, Loser. Bavarezii sunt gazde desăvârşite, te primesc cu braţele deschise, dar nu mai târziu de orele 20, îţi dau mic dejun, te fac să te simţi bine, până la urmă le eşti client, dar sunt şi germani care nu îţi deschid pensiunea pentru o singura noapte sau pentru două persoane că este prea mare deranjul.
Dintre toate locurile noi descoperite, cel mai mult mi-a plăcut micuţa staţiune Mittenwald, renumită pentru sporturile de iarnă, dar şi pentru superbele fresce bavareze şi viole. Acolo, într-adevăr, am găsit cu greu cazare(deşi nu eram în plin sezon), dar fiind o localitatea atât de mică şi cu un peisaj de îţi tăia respiraţia, nu mai are rost comentariul.
Mittenwald înseamnă case fermecătoare în stil alpin, magazine, restaurante şi numeroase străzi doar pietonale. Aşa cum am spus mai devreme, case şi clădiri împodobite cu fresce deosebite, reprezentând probabil istoria celui sau celor care au trăit sau trăiesc încă acolo. Străzile pietonale sunt limitate de mici canale prin care se scurge apa, iar din loc în loc, sunt poduleţe de trecere. Aici, am aflat că Mittenwald este unul dintre cele trei oraşe de lutieri din Germania şi adăposteşte, în cea mai veche clădire a sa, muzeul Geigenbau, dedicat violelor şi viorilor. Vinovaţi de faima acestui oraş sunt reprezentanţii familiei Klotz, care au înfiinţat primul atelier de fabricat viori prin anul 1685, iar tradiţia s-a păstrat cu sfinţenie de atunci, plasând Mittenwald în categoria celor mai importante centre de fabricare a viorilor, alături de Brescia, Viena, Londra, Paris. Din auzite şi citite, însuşi Mozart ar fi cântat la o Mittenwalderin - numele dat viorilor produse aici. O altă atracţie a locului este Biserica Parohială Sfinţii Petru şi Pavel, construită în stil baroc în anul 1749. La final, după plimbarea prin centrul oraşului, vă recomand o altă atracţie a locului: îngheţata bavareză. O surclasează pe cea italiană garantat. Aşa că nu vă pot spune decât călătorie plăcută şi poftă bună!
P.S. Am uitat să menţionez apa râurilor alpine este albastră de parcă un copil, în joacă, ar fi turnat mii de călimări cu cerneală albastră.

Pentru un mediu mai curat

Ora 7.30 dimineaţa. Eu în pas alene spre metrou P-ţa Victoriei gândindu-mă la diverse. Parcul de lângă Muzeul de Geologie, bănci, un nene al străzii, care doarme pe bancă şi cu coada ochiului ce văd: o cutie verde, cu o poză cu un beagle şi mesajul "Pentru un mediu mai curat". Mă străfulgeră un gând şi rămân străfulgerată continuându-mi drumul nestingherită spre serviciu. Când, deoadată ce văd: a doua cutie verde, cu acelaşi câine şi acelaşi mesaj. Mă apropii, examinez cu atenţie dispozitivul şi mă prind: pungi de caca de căţel, gratis pentru tot românul. Scot repede telefonul şi trag în poză, apoi îmi reiau acelaşi drum, purtând pe faţă zâmbetul triumfător al descoperirii secolului.(În timpul ăsta, un muncitor mă complimenta cu păpusha mânca-ţi-aş eu ....)
Ajung la birou şi încep să rumeg incidentul şi mă gândesc, mă gândesc, gândesc, gândesc... Ce tot spun eu aici, rareori gândesc ... şi Evrika!
La ce ne trebuie nouă pungi de caca, ţară cu gropi şi autostrăzi neterminate, cu fornetiuri şi covrigi cu mac, cu chinezi pe post de muncitori la şsantierele de lux, cu oamenii bulucindu-se la metrou să nu piardă cancanul gratis, cu tinerii de la şcoli strigând din toţi rărunchii Loserilor la trecătorii matinali şi simone sensual şi sexy brăilence.... Ne trebuie, dar nu pt caca, acum cu noile reglementări, pungile "e scumpe " şi pentru două roşii şi trei ouă ia mamaia gratis, de la Piaţa Victoriei că "e destule".
p.s. Când vedeţi pe cineva descoperind reala utilitate la pungi, daţi-mi un semn să-mi retrag declaraţiile.

Copilăria

Duminică am tot încercat să scriu ceva. Am tot felul de idei despre ceea ce aş vrea să vă povestesc, dar ideile mi se amestecă în cap şi rezultatul este nul. In fine, jumătatea mea mi-a spus că sunt în pană de idei de fapt. Aşa o fi who cares! Duminică, cum spuneam, am vrut să dedic un post copilăriei mele atât de îndepărtate şi atât de frumoase. O parte v-am împărtăşit-o în materialul despre vorbitul pe fir, dar partea aia era deja spre pubertate/ adolescenţă.
Copilăria mea a fost dominată de imaginea bunicii mele. Asta nu înseamnă că nu o iubesc pe mama, mama e mama şi face parte din ce a urmat copilăriei. Copilăria mea conştientă (pt că la vârsta de 5 ani m-am trezit ca şi când aş fi dormit şi am crescut ca prinţesele din basme)a debutat cu imaginea bunicii mele dragi, ce râdea de cele trei burţi ale mele în poziţia stând pe oliţă, în holişorul strâmt al micului lor apartament din Berceni. Apoi a urmat cu bunica care m-a învăţat să scriu şi să citesc, să cos pe etamină şi să tricotez. Bunica mea a fost tot timpul în jurul meu, iar amintirea ei mă face să plâng, au trecut 21 de ani de când m-a părăsit şi totuşi absenţa ei mă doare. Bunica înseamnă pentru mine cozonacii crescuţi şi rumeni de sărbători, cârnaţii de casă în maţe de oaie puturoase, desenele animate de sâmbătă la prânz, cu mine ascunsă după dulap la apariţia leului din generic. Bunica înseamnă pentru mine serile de vară târzii cu ploi torenţiale şi rochia lipită strâns de corpul unei copile care alerga netulburată prin parcuri cu copiii. Bunica înseamnă prima zi de şcoală cu bentiţă cu pampoane şi primele bastonaşe pe hârtie. Bunica înseamnă primii ani de viaţă, cu bine şi rău,cu frumos şi urât, cu râsete şi lacrimi. Cu totul bunica înseamnă copilăria mea, atât de frumoasă şi îndepărtată! Oare câţi suntem care simţim aşa?

Cloşani sau cum România noastră este plină de taine

Weekend-ul trecut am fost cu o gaşcă de prieteni într-un loc nou mie şi nu numai mie, aparent fără faimă şi reputaţie, dată fiind întrebarea mea către unii şi alţii: băi, aţi auzit de Cloşani? Iar, răspunsul de fiecare dată acelaşi: unde e asta?
Cloşani este în judeţul Gorj, unde este înzăpezit drumul de îi tot avertizează Bebe Boanţă pe şoferi, dimineaţă de dimineaţă la Antena 1. Este un sat din comuna Padeş, - uauuuu ştiam de Padeş, ….pe naiba! - cu un peisaj pe măsură…pe măsura muntelui, cu păduri şi linişte, pe care l-am asezonat cu un foc din lemne de fag (nu ca focul acela viu din vreascuri a lui d-nul Mişu, un pic mai mic), cu o bere a locului (Haţegana) şi cu prietenii de suflet. În atare condiţii, ce ţi-ai mai putea dori? Eheee….. vă spun eu că multe, pentru că minunea minunilor, taina tainelor se arătă a doua zi, când prietenul nostru speolog (am uitat să vă spun că era printre noi) ne-a introdus în mirobolanta lume a peşterilor. Pentru că satul Cloşani nu e renumit că are fete frumoase, mulţi câini vagabonzi sau ţuică de zarzără, ci o peşteră. Cloşani îi spune şi este, după câte am înţeles eu, în patrimoniul nu ştiu cărui institut speologic. Adicătelea e închisă pentru neamu’ prost care scuipă bomboane agricole pe jos, aruncă peturi de Quick Cola şi prezervative de un leu bucata uzitate.
Ce spun mai departe, e citit şi aflat de la alţii, dacă oi greşi cu ceva, speologu’ de serviciu să mă corecteze:
Peştera Cloşani a fost modelată de apele râului Motru în calcarele mezozoice din Cornetul Satului, prelungire sudică a Pietrei Mari a Cloşanilor, masivul carstic care delimitează nordul Munţiilor Mehedinţi. La începuturile ei, peştera a fost străbătută de o parte din apele văii Motrului, care pătrunzând printre crăpăturile calcarulului i-au săpat galeriile. Unii au numit-o Peştera Mare de la Cloşani, alţii Peştera cu Apă de la Cloşani, mulţi însă, îi spun Peştera lui Tudor Vladimirescu (există legende potrivit cărora, aici, ar fi ascuns Tudor arhiva revoluţiei de la 1821).
Pentru numeroasele stalagmite, stalactite, coloane şi micile vieţuitoare, peşterii Cloşani i s-a acordat prin lege, din anul 1955, statutul de Rezervaţie Ştiinţifică, fiind declarată Monument al Naturii.
Este amplasată la o altitudine de 440 m, are o lungime de 1100 m, o singură deschidere şi este formată din două galerii: Galeria Laboratoarelor şi Galeria Matei Ghica. O deschidere scundă, dar destul de largă, permite accesul în golul subteran, un adevărat muzeu natural.
In această galerie, pereţii sunt acoperiţi cu valuri de piatră care cad în cascade. Poteca şerpuieste printre coloane şi stalagmite cu marginile dantelate, pe sub un tavan împodobit cu o mulţime de stalactite albe sau colorate în tonuri de roşu. Pereţii au multe nişe şi sunt acoperiţi cu o crustă de calcit, înflorită într-o gamă largă de forme şi culori. La tot pasul se văd scurgeri parietale, transparente sau brăzdate de dungi roşietice. Din tavan atârnă panoplii cu ţurţuri, iar pe podea sunt îngrămădite coloane, stalagmite şi domuri.
Mai departe începe zona lacurilor – nişte bazine, cu fundul acoperit de un strat de argilă sau de calcit, cele mai multe dintre ele cu apa cristalină. Ultimele bazine, de obicei seci, au marginile căptuşite cu brâie de monocristale mari. Laţimea lor depăşeşte pe alocuri chiar şi un metru, marcând nivelul atins de apă în diverse epoci. Aceste bazine, împreună cu aliniamentele de calcit alb-lăptos, ornate cu bijuterii cristaline ce apar în câteva locuri pe pereţi şi tavan, ne introduc în ambianţa Galeriei Ghica, unde monocristalele, helictitele (concreţiuni calcaroase în formă de spirală) şi cristalictitele constituie elementul dominant.
Şi ştiţi ce este interesant că peşteri similare sau poate mai impresionate sunt cu zecile, ceea ce face din România un sipet cu bogăţii, iar noi nu ştim nimic de ele şi poate nu vom afla vreodată…dar vă declar cu tot sufletul, nu trebuie să fii cercetător, trebuie să fii doar curios şi dacă vezi o gaură în stâncă, s-ar putea ea să ascundă o peşteră…şi o taină.

O zi tristă ... o revenire la realitate

A fost o zi tare ciudată din colţul în care m-am aflat eu. A debutat nervos cu aglomeraţia de la metrou cu oamenii deplasându-se haotic de parcă încercau să îşi caute destinaţia ţintă. Cu o zi normal de agitată la locul acela numit job şi cu o întoarcere în pas alene spre casă, culminată cu vestea morţii unui pui de câine. Poate vouă vi se pare banal sau prostesc, dar îmi pasă mai mult de animale decât de oameni pentru că oamenii ... nu continui să nu vă par înecată în butoiul cu amărăciune. În fine, or fi hormonii, vârsta, criza celor peste 30 de ani. Unde vreau eu să ajung, nu ştiu, pur şi simplu, simt nevoia unei eliberări epistolare.
Dacă ziua a debutat "tumultuos", seara a venit ca un leac băbesc printr-un film bun, foarte bun, în opinia mea, care ne-a învăţat ceva sau pe mine m-a învăţat ceva: să nu judecăm oamenii după aparenţe, după religie, obiceiuri sau impulsuri. Să ne pese mai mult de noi, referindu-mă aici la noi ca un tot singular, nu la voi ca persoane unice şi egoiste, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi să putem fiecare să aducem un suflu nou vieţii, fugind de stereotipii, proaste imitaţii şi non-valori. În seara asta, nu cred că filmul mi-a pus capac, cred că şi o femeie care ne privea admirativ că puneam gunoaiele, separat, după tipul produsului, la recipientele colorate de colectare a deşeurilor. Eram o ciudăţenie, eram primii sau poate printre puţinii care făceam asta. Uitaţi-vă în jurul vostru şi gândiţi-vă: UN GEST NESEMNIFICATIV în aparenţă, UN GÂND TRIST, te trezeşte la realitate. Căutaţi filmul "The Visitor" din anul 2007 şi meditaţi o clipă.

Telefoane

Fraţilor, ce mai face tehnologia asta din oameni! Au apărut tot felul de gadgeturi, telefoane cu touch screenuri, iphone si ipoduri mici şi mari, dar la români numărul unu e reprezentat de mobile. Mobil mai răsărit am şi eu dar îl utilizez doar pentru a vorbi (cu toate că prietenul meu râde de mine că îl tot cercetez şi intru pe net cu el şi fac tot felul de setări stupide). Nu sunt chiar atât de mobilfilă (sic!), dar nici indiferentă, recunosc. Ok, ce distracţii mai au şi tinerii din ziua de azi: filmează cu telefonul tot ce mişcă, drogaţii, chick fighturile, băetzii fumând, chiloţii fetelor şi fetele prestând chestiuţe pe sub bancă la colegi… la ora actuală, ţâncii au telefoane de fitză, aşa că ce să ne mai mirăm de parangheliile lor.
Însă când mă uit în urmă la generaţia de aur din care fac parte, izbucnesc în râs gândindu-mă ce tari ne simţeam noi încălcând reguli simple impuse de babaci şi violând, pe vremea aceea, legea telefoniei. Era un singur furnizor de telefonie fixă (strămoşul telefonului), iar noi piştacii, întreprinzători din fire, găseam o destinaţie aparatului cu disc, fără adiţionale la factură. Îşi mai aduce aminte careva de vorbitul pe fir. Ştiţi ce e ăla? E activitatea premergătoare teleconferinţei, în care nişte fete şi nişte băieţi, în căutare de aventură, sunau la un număr de telefon aleatoriu şi în cazul în care proprietarul aparatului cu disc nu răspundea, declanşau isteria electronilor. Toţi, dar absolut toţi, 10, 20 etc se puneau pe ţipat, chemat, invitat la discuţii, agăţat, înjurat, depinde. Din toată hărmălaia, se alegeau vreo doi cu gagici sau chiar cu neveste şi nu glumesc. Pe fir vârsta nu era un criteriu eliminatoriu. Poate, am uitat să menţionez, între pauzele de ţârâit, se stătea pe fir. Doamne, dumnezeule, şi ce adevăraţi şi vii ne simţeam, ne minţeam părinţii, eram nişte Rebelde!!! Uaooo, ce oligofreni ne-or crede unii, dar vorba românului nu îmi pasă!
Vorbitul pe fir a denaturat în altceva mai târziu, dar asta e altă istorioară, care urmează mintenaş.