Bom Brasil!

Brazilia... lumea fuge repede cu gândul la prima telenovelă difuzată în România post-revoluţie, "Sclava Isaura" şi la celebrul şi mult vizionatul Carnaval de la Rio. Eu mă gândesc la femeile acelea cu corpuri ca de zeiţe, bine sculpate şi bronzate natural care se unduie pe ritmuri de samba de-şi pierd bărbaţii capul şi la cafeaua puternic aromatizată băută dis-de-dimineaţă. Însă Brazilia este cu totul altceva şi am să vă relatez câte ceva, din auzite, nu din văzute, că oricât aş visa eu, pe acolo nu o să-mi plimb picioruşele.

Brazilia este o ţară săracă, cu o populaţie leneşă şi cu o rată extrem de ridicată a infracţionalităţii (Ferentari e parfum!). Cu cea mai mare operă Art Deco din lume, Isus de la Rio, despre care localnicii spun că va începe să bată din palme când brazilianul se va apuca de muncă. Oare la noi, va zâmbi Sfinxul sau ce? Brazilia a fost cadorisită cu un peisaj excepţional, cu o vegetaţie bogată, cu ocean şi munte, cu o capitala exclusiv construită în secolul XX, clasificată ca Patrimoniu Cultural Al Umanităţii.

Pentru iubitorii de SF, capitala, fondată undeva prin anii '60 la Brasilia (înainte a fost Rio de Janeiro) pare ruptă din studiourile Stargate-ului sau ale Războiului Stelelor. Mai rămâne R2D2 sau Skywalker să te invite la o plimbare teleportată. Este opera în întregime a lui Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho, un arhitect geniu, care la vârsta de 102 ani încă mai lucrează. Cumva îndrăgostită de bizarul vieţii şi al artei, consider catedrala Lady Aparecida/ Our Lady of Conception who Appeared cea mai inedită operă de art nouveau de la ora actuală, cu forma sa de coroană, cu intrarea subterană şi interiorul modern cu heruvimi şi copia reuşită a Pieta de Michelangelo. Ce e de admirat la capitala este spaţiul uriaş între clădiri, zonele verzi şi aerisite ce nu îţi produc starea de sufocare atât de binecunoscută în marile metropole.
Rio este locul extremelor atât de bine intrate în cotidian: turişti, Copacabana, Sambadron, dar şi favelele, cartierele sărace din care seara coboară bandiţii cu gând de jaf şi ar fi indicat pentru tine, ca turist, să ai măcar bunul simţ să porţi ceva bănuţi la tine ca nu cumva să îi pui degeaba pe drumuri pe "băeţi".
Ca încheiere, pentru purtătoarele de gablonţuri reuşite, un sfat: în Brazilia, se găsesc nişte bijuterii unicat din oţel cu pietre semipreţioase, merită achiziţia, vă garantez întrucât sunt mândra posesoare a unor coliere şi abia aştept vara să le pun în valoare. Până la noi călătorii virtuale, o primăvară frumoasă şi Adeus!

P.S. Începând de sus, clădirea Congresului Naţional, podul Juscelino Kubitschek, Complexul Cultural; Clădirile ministerelor şi catedrala Lady Aparecida.

Schimbare

Azi am luat parte la viaţă în calitate de spectator şi nu de actor într-un rol principal. Priveam tăcută în jurul meu la reacţiile celor din jur şi eram impasibilă. Nimic nu mă tulbura şi nu mă scotea din liniştea mea sufletească. Dar, în tot timpul ăsta, mă gândeam cum se schimbă unii oameni şi cât de nestatornici pot fi, nepăstrându-şi direcţia dreaptă şi neîntreruptă a drumului. Prin faţa ochilor, îmi treceau figurile persoanelor cunoscute mie şi asistam la transformările ad-hoc ale unora dintre ele. Ele se transformau, cercurile dispăreau, prieteniile sucombau, căsniciile se dezlegau şi prezentul se volatiliza.
Iar Eu stăteam, priveam şi ... niciun gest, placiditate şi melodia "I just wanna be ok, be ok, be ok! I justa wanna be ok today!"

Maimuţa ofensată de A.Dumitru

Odată, o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic
A zis: ATENŢIE! Sunt foarte ofensată...
Circulă-n lume vorba deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă..
Însăşi ideea aceasta îmi pare odioasă.
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi,
Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de război?
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi,lacomi de cărnuri şi homosexuali,
Escroci,bandiţi gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil, nu vezi aşa prostie,

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastr-aleasă.

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă,

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat

În obştea de maimuţe, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taină de aşa-zise „MAME”...

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.

Chiar de-aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.

Şi iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâmplă război religios,

Nici „sfinte” inchiziţii, nici libertate-n
lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri

Şi nicio îndoială ce duce l-ateism,

Nici ordini mondiale, nici materialism...

E adevărat că omul a coborât ca soi,

Dar, sa fim rezonabili, n-a coborât din noi!

PRIMITA PE MAIL.

Pinguinul Apolodor

Am avut un moment de nostalgie, cred că de vină este astenia de primăvară, şi mi-am adus aminte de o carte care m-a marcat profund prin copilărie. Şi stau acum, întrebându-mă câţi copii, în ziua de azi, cunosc aventurile pinguinului Apolodor, care cânta într-un cor şi s-a trezit într-o dimineaţă cu mare dor pentru fraţii lui din Labrador şi a pornit la drum înapoi la familia sa. Pe drumul de întoarcere spre casă, Apolodor se întâlneşte cu Suzi Cămila, tâlharul din Connecticut, căpitanul de vas, savantul, profesorul din Uruguay, cu uraganul, deşertul şi altele.
Din curiozitate, am dat o căutare pe Google să văd ce îmi aduce şi am descoperit că nu ştiu care editură a reeditat ambele cărţi cu Apolodor (sunt două volume, recunosc l-am citit doar pe primul) şi chiar s-a jucat o piesă destinată tuturor vârstelor pe la teatrul ACT. Aventurile din primul volum au apărut prin anul 1959, într-o ediţie ilustrată de Jules Perahim. Apoi, au fost reeditate în 1963, 1975 şi 1988. Acum în 2007. Nu am văzut ediţiile din 2007, dar fermecătoare este ediţia copilăriei mele cu imaginea pinguinului, cărându-şi valijoara (nu ştiu anul), iar cei care au fost prietenii lui Apolodor, nu cred că au uitat cartea în format mare, de culoare galbenă, cu pinguinul pe copertă.
Am citit pe net părerile cititorilor: este o carte inteligentă, nu contest, ba dimpotrivă o recomand părinţilor, adăugând aici "reclamaţia" unei prietene privind greşelile gramaticale din cărţile contemporane ale copiilor. Oare ce învaţă copiii noştri de acolo?

P.S. Cea care m-a făcut să îmi amintesc la un moment dat de Apolodor a fost Ada Milea. Reclamă gratuită: cumpăraţi albumul ei şi o să fie un soi de audiobook cu fundal muzical. Audiţie plăcută.

No comment ... Octavian Paler

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui ?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni ?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească..., iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani..., iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
- Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi ?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc..., şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece ;
- Să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin ;
- Să înveţe că există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu încă nu ştiu să-si exprime sentimentele ;
- Să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru si că pot să-l vadă în mod diferit ;
- Să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalti şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat..., am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

PRIMITA PE MAIL.

Am fost o fraieră....

Am învăţat de la tata să am încredere în oameni, să consider că toţi sunt buni şi că, din diferite motive, au ajuns rautăcioşi şi egoişti, iar eu Ioana D'Arc a zilelor noastre îi readuc la vechiul eu rătăcit. Poate că în unele cazuri am avut sorţi de izbândă, dar, de cele mai multe ori, am dat peste gustul amar al trădării. Am acordat prezumpţia de nevinovăţia la fitecine, i-am iertat şi i-am acceptat din nou în preajma mea. Si asta nu o dată, ci de mii de ori. Sunt naivă şi fraieră. Şi mai ales mă doare. Că sunt bună şi primesc rău câteodată. Nu am zis ca sunt perfectă, dar sunt un om normal, aşa mă consider.
Postul nu e pentru prietenii care m-au dezamăgit de-a lungul existenţei încă din copilărie, pentru că ei vin şi pleacă, apar şi dispar. Rândurile mele sunt pentru o persoană apropiată mie, foarte apropiată, sânge din sângele meu care, de curând, m-a dezamăgit total şi irevocabil. Mi-a oferit coşmarul unei vieţi pe care nu credeam vreodată a o întâlni. Mi-a făcut sufletul să plângă şi gândul să se revolte. M-a determinat să-l reneg. Credeam că nu o să-mi pese de el, dar îmi pasă şi mă doare, iar pe el ....îl lasă rece. EL.. FRATELE MEU. Mai mare ca mine, cu care am împărţit camera, jucăriile şi adolescenţa. Credeam că e cel care mă va proteja toată viaţa, dar, de fapt, acum am realizat că e un necunoscut. M-a dezamăgit şi doare. Am fost o fraieră. Sper să fii ferit de greutăţi, dar la cum ţi-ai aşternut, tare mă îndoiesc. Mă rog să îţi fie bine, mi-e milă de tine, dar în acelaşi timp te urăsc. Dumnezeu să aibă grijă de tine!

Envy me

În feng-shui, yoga şi alte terapii moderne, culoare verde este recomandată de specialişti pentru destinderea psihicului, echilibrare, calmare, iar efectele sale ar fi linişte, bună dispoziţie, relaxare, meditaţie, contemplare, abundenţă de asociaţii mentale de idei, fantezie, impresie intensă de prospeţime, deconectare nervoasă şi lista ar putea continua. Adevărul este că, mie personal, verdele îmi induce o stare de exuberanţă, de bine, de ceva extraordinar. În clipele în care văd verde mă simt ca şi când nu mi-ar lipsi nimic. Iar, aici, când vorbesc de verde, mă refer la verdele crud din natură şi nu la un vreun verde ţipător de pe bluza unei domnişoare. Postul nu are menirea de a vă face o prezentare succintă a terapiei prin culoare. De fapt, este un fel de preambul la ceea ce vreau să mărturisesc astăzi, pentru că am obosit. Am obosit să mă lovesc de invidie. Invidia unor femei lipsite de imaginaţie şi chef de viaţă.
Cazul 1 - La birou, îţi vezi liniştită de dosarele, hârtiile tale, te descurci bine, poate chiar prea bine, şefii te laudă, te recompensează şi BUM... vine o "prietenă", care începe, în dreapta şi în stânga, să se plângă că numai oamenii leneşi, anoşti sunt promovaţi şi că tu eşti un pericol pentru bunul mers al lucrurilor în firmă. Firea umană e arhi şi binecunoscută: influenţabilă şi receptivă la rău. Deci, cu alte cuvinte, "prietena" te aranjează şi, în numeroase cazuri, zbori din post. INVIDIA.
Cazul 2 - Ai o relaţie cu un bărbat deosebit, deştept, frumos, devreme acasă, cu simţul umorului, ce mai idealul oricărei femei. Împreună vă creaţi un cuibuşor ca în poveşti, vă plimbaţi, călătoriţi, ieşiţi mult în oraş, iar istoria voastră curge lină şi netulburată. Vine o "amică", îţi vizitează casa, asistă la tandreţurile sau tachinările cu iubitul tău, te trage de limbă să îi mai spui pe unde ai fost, ce ţi-ai mai cumpărat, îţi laudă casa, iubitul şi viaţa şi ... se duce la o ală cunoştinţă de-a ta, unde te întoarce pe toate părţile ca pe un cartof şi decid împreună că eşti o ratată, întrucât nu te măriţi, eşti tulburată pe interior şi, în plus, eşti o curvă, trăieşti în păcat. INVIDIA.
Cazul 3 - Te chinui de-a lungul existenţei tale ca femeie să arăţi lumeşte bine. Te abţii de la mâncat, faci sport, te epilezi, te botoxezi, te întinzi la faţă, te cremuieşti, te operezi. Toate astea pentru sufletul tău, în primul rând, şi în al doilea rând, pentru cel de lângă tine. Într-un final, te transformi într-o femeie atrăgătoare, plăcută privirii masculine şi nu numai, iar viaţa devine pentru tine mai frumoasă. Atunci, apar scorpiile şi ghionoiile, VERZI de INVIDIE, transmiţându-ţi, cică sub forma unei glumiţe nevinovate, că nu se vede că ai slăbit: "Te duci la sală, să te îngraşi? Hahaha...".
Cazurile ar putea continua, dar v-aş plictisi de moarte. Mă opresc aici, nu înainte de a adăuga ceva important: MUIERILOR PLICTISITE DE VIAŢĂ LE COMUNIC CĂ DACĂ VOR SĂ DEPĂŞEASCĂ O PERSOANĂ INTELECTUAL, FIZIC SAU MATERIAL, TREBUIE SĂ FACĂ CEVA PRACTIC, NU VERBAL. Răutăţile, bârfa, invidia, falsitatea, toate vă fac să deveniţi mai urâte. Iar în cazul în care trăsăturile de mai sus sunt combinate cu PROSTIA, atunci Tulai' Doamne!
P.S. Cine consideră că sunt marcată sufleteşte de aceste doamne, să creadă ce-o vrea. Eu le mulţumesc lor că, în fiecare zi, mă fac să realizez că sunt o persoană bună, normală, cu mici metehne.

Nowruz

Intr-un post anterior, vorbeam de nevoia de a citi cărţi, mai ales despre lumea orientală. Am descoperit cu stupoare că memorialistica şi jurnalele nu mă mai plictisesc ca înainte, ci îmi captează atenţia şi mă fac să trăiesc momentele istoriei unui personaj, să mă contopesc cu el şi să călătoresc în lumea lui. Sună a clişeu, dar chiar au făcut asta şi, mai mult, mi-au schimbat percepţia faţă de statele şi popoarele considerate, la ora actuală, agresive.
Sunt debutantă în beletristica orientală sau dedicată Orientului Mijlociu, dar cum dau de o carte de acest gen, cum arunc cu banii, spre fericirea jumătăţii mele (care se plânge de pasiunea mea pentru "bluziţe!"). Aş putea să le acord o tonă de rânduri şi să le fac publicitate gratuită, dar părerea mea e să le descoperiţi singuri: Anticarul din Kabul, Memoriile lui Farah Pahlavi, văduva ultimului şah al Iranului, Poveste despre dragoste şi întuneric, Regina Noor.
Am descoperit, în ele, lumea cu tradiţii şi datini neauzite pe la noi, lumea arabilor şi musulmanilor obişnuiţi, lumea evreilor de la Ierusalim prin anii '20, cu bune şi rele, cu discriminare, ură şi sărăcie.
A venit primăvara şi am tot întâlnit cuvântul "Nowruz". Ştiam ceva de acest termen şi de semnificaţia sa din jurnalul lui Farah Pahlavi, iar acum l-am găsit şi la Amos Oz.
Nowruz este Anul nou persan, sărbătorit în 21 martie în fiecare an, vestitorul primăverii, al trezirii la viaţă, un obicei de pe vremea lui Darius. De la începutul lunii lui Marte, încep pregătirile de sărbătoare: se curăţă casa, se pune lintea la prins să crească înaltă şi bogată, oamenii îşi cumpără haine noi, curate, iar miercurea dinaintea sărbătorii se fac focuri şi se sare peste ele.
În ziua de Nowruz, pe masă, se aşază germeni de grâu sau linte pentru renaştere, o budincă asemănătoare colivei de pe la noi, fructul de lotus pentru dragoste, usturoi pentru vindecare, monede pentru bogăţie, oţet pentru răbdare şi vârstă înaintată, ouă pentru fertilitate, Coranul, oglinzi, lumânări şi multe altele.
Ce mă distrează e că uitându-mă la ei, la persani, regăsesc tot felul de datini şi obiceiuri de la noi: grâul de Sf.Andrei, ouăle de Paşti, aprinderea focului. Şi imi dau seama, că orientali, occidentali, nordici sau sudici, până la urmă ,toţi suntem oameni şi suntem la fel, doar barierele de limbă şi mentalitate ne fac să ne privim uneori, unii în ochii celorlalţi, ca duşmani. Păcat!
Peste o săptămână, o să fie Nowruz, aşa că le urez "NoRuz Piruz!".

Remember

Ce dor imi este de traficul de altădată!

Poftiţi la metrou sau poate .... la mall!

În primii mei ani de călătorit cu trenul acela fascinant - metroul, mama mă ţinea strâns de mână şi îmi spunea să calc cu atenţie să nu cad în gaura de tip abis, ce îmi apărea în faţă (v-aţi prins că era vorba de distanţa de la vagon la peron!) şi să fiu atentă la scările rulante. Recunosc că, de fiecare dată, când mă întâlneam cu ele - scările, îngheţam de frică până la paralizie, iar odată era să fac şpagatul, uitând să aduc piciorul din spate în faţă. Insă bau-baul meu era atunci, nu metroul sau alt monstru ascuns în dulap, ci specia umană dezavantajată a societăţii, AUROLACU'. La apariţia sa înspăimântătoare, mă făceam mică lângă mama şi îmi doream să cobor mai repede din metrou. Ilar era că eram cam de aceeaşi vârstă eu şi aurolacu', iar eu nutream, în acelaşi timp, sentimente de milă, gândindu-mă că e un copil orfan, fără ciocolată şi cartofi prăjiţi cu pui la ceaun ca mine. Ei erau omniprezenţi în staţiile de metrou, erau un fenomen absolut obişnuit, iar noi, ceilalţi învăţaserăm să supravieţuim cu ei.
Timpul a trecut, eu am crescut şi am realizat că au dispărut tovarăşii mei de călătorie. Oarecum, să zicem că le simţeam lipsa, mirosul puternic înţepător şi pungile de aurolac. Coincidenţă sau nu, mi s-a îndeplinit dorinţa. Săptămâna trecută, în timp ce mă aflam la o staţie de metrou, cuminte, la coadă, să-mi cumpăr o cartelă, o mireasmă binecunoscută mi-a trezit brusc amintiri ale copilăriei. Întorcându-mă, am rămas mută de uimire: se întorsese Aurolacu'. De această dată, "Reloaded", cu blugi şi converşi, cu geacă de blugi şi nelipsita pungă de aurolac, dar şi cu ceva în plus, Cartela de 2 călătorii, pentru că acum ei călătoresc în legalitate cu metroul. Cine ştie, mâine-poimâine, ducându-mă la Mall, la un film 3D, voi schimba impresii cu EL, iar el va emite remarci de invidie faţă de ultimul Vuitton la modă. Rămâne de văzut, dacă situaţia se schimbă... Până atunci, călătorie plăcută şi atenţie la scările rulante!

M-am născut specialist!

Ante-scriptum: Orice asemănare cu persoane reale e pur întâmplătoare. Pentru cei cu imaginaţie bogată care nu au altceva de făcut decât să se gândească la cai verzi pe pereţi!!!!!

Reţeta succesului: se ia o persoană, i se dă o treabă de făcut, dacă o face bine şi cade în graţiile şefului, devine peste noapte specialist. Domnul Nelu este specialist în IT, deşi a terminat agronomie, Doamna Sanda este cea mai bună de la noi. La ce? La multe. nespecificate că nu avem timp.

Am observat de ceva vreme un fenomen în România, care ia amploare şi se umflă până când s-o sparge şi ne umplem de puroi.. Puroi de specialişti, să ne înţelegem. Situaţie de criză pe plan mondial sau intern, vine specialistul, analistul sau ce-o fi ăla şi dezbate, prognozează, conchide şi audienţa priveşte ca lovită în moalele capului. A fost bătută Naomi, vine specialistul, psihologul, dezbatere mare cu rating de crapă de invidie concurenţa.
La fiecare loc de muncă, este câte un specialist, de obicei, unul care doarme cu capul dat pe spate şi gura deschisă, cu saliva-i prelingându-se încetişor pe lângă bărbie sau o doamnă trecută binişor de 30 de ani care se laudă în particular unei prietene că ea este cea mai bună de la birou şi nu a venit încă acela care să o dea jos de pe covorul roşu. Fiecare e specialist. Dar cine i-a făcut? Şcolile, masterele, postuniversitarele. Ba deloc! S-a ridicat cineva şi a zis "Ieşi la lumină, SPECIALISTULE!"
Tata are o vorbă "Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul!". Adevăr grăieşte vorba înţeleaptă din popor. Până una alta, în noaptea asta o să stau să mă gândesc la ce sunt eu specialistă. Oare la frecat de dude? NU. La aruncat cu privirea? NU. La stresat pisica? NU. Mă gândesc şi când o să am un răspuns o să-l transmit audienţei. Până atunci, salutare şi .... specialiştilor din România.

Amhara

Nu este titlul unui nou single sau o nouă formaţie de blonduţe care dansează lasciv pe o muzică banală.
"E un popor, poate neştiut de unii sau uitat de alţii, un popor majoritar din Etiopia, ce face parte din familia de limbi hamito-semitice. Amhara este unul dintre cele două grupuri mari etnolingvistice din Etiopia (celălalt fiind Oromo), reprezentând o treime din populaţia statului etiopian.

Limba amhara este o limbă afro-asiatică aparţinând grupului semitic de sud-vest, fiind legată de Ge'ez, limba literară sacră a Bisericii Ortodoxe Etiopiene, cu o religie veche conservată din secolul al V-lea de la Biserica Bizantină a Creştinătăţii Monofizite. Popoarele Amhara şi Tigray sunt principale adepte ale acestui cult.

Populaţia amhară a dominat istoria Etiopiei mult timp, iar amharică a fost limba oficială a statului până în anii 1990. Urmaşi ai cuceritorilor semitici amestecaţi cu populaţia indigenă cuşitică, amhara trăiesc în regiunile centrale şi de vest ale Etiopiei actuale. Cu excepţia unui singur împărat, toţii care au guvernat ţara între anii 1270 şi 1974 au fost amhara; această dominaţie a generat disensiuni între amhara şi vecinii lor nordici, Tigray, şi alt grup etnic etiopian, Oromo. Tensiunile au crescut între Amhara şi Oromo în perioada guvernării socialiste (1974-1991), în timp ce Oromo pretindea că deţine un rol extrem de important în afacerile sociale şi politice ale naţiunii etiopiene.
Amhara sunt agricultori, cultivând porumb, grâu, orz, sorgul şi teff. În mod tradiţional, structura socială a amhara a fost dominată de legăturile puternic personalizate dintre patroni şi clienţi, superiori şi inferiori. În general, importanţa unui bărbat era în directă proporţie cu numărul de terenuri deţinute. Un bărbat bogat care nu poseda niciun teren, de exemplu, un comerciant, avea puţină influenţă în societate.
Populaţia amhară practică trei tipuri de căsătorii: kal kidan, qurban, şi damoz. Kal Kidan (serat sau semanya care înseamnă "80") este o căsătorie încheiată prin contract civil. Qurban este efectuată în biserică şi este considerată sacră, nu poate fi desfăcută, chiar şi după moartea partenerului, cu excepţia unor circumstanţe deosebite. Din cauza acestor restricţii, majoritatea cuplurilor aleg kal kidan. Cei care doresc să devină preoţi ortodocşi la etiopieni, trebuie aleagă forma de căsătorie Qurban. Kal kidan şi Qurban sunt aranjate de către părinţi. Cea de-a treia formă de uniune este Damoz, un aranjament prin care o femeie este plătită să devină soţie temporară, de obicei pentru o perioadă de una, două luni. Deşi o femeie pe perioada căsătoriei damoz nu poate pretinde averea soţului său, copiii născuţi în urma acestor uniuni sunt consideraţi legitimi. De la mijlocul secolului XX, uniunile damoz au fost denunţate ca fiind ilegale, însă continuă să fie practicate.
Portul naţional al amhara este de culoare albă. Viaţa fermierilor amhara este deosebit de grea, întrucât ei locuiesc în munţi, unde le este uşor să se apere, dar este dificil să călătorească şi să obţină provizii. Bărbaţii merg la câmp, femeile stau pe lângă case, iar copiii se duc cu oile. Copiii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 6 ani îşi petrec timpul păzind animalele familiei. Când mai cresc, copiii amhara pot merge la şcoală, cursurile desfăşurându-se doar pe jumătate de zi, întrucât şcolile sunt foarte aglomerate.
Aşezările amhara sunt construite pe vârfuri sau în apropierea zonelor deluroase pentru a fi protejate de inundaţii. Societatea este patriarhală, cu fiii ridicându-şi casele în apropierea casei tatălui. Copiii sunt alăptaţi timp de doi ani şi sunt supuşi unui regim disciplinar autoritar abia după împlinirea vârstei de 7 ani. Băieţii merg la păscut cu vitele şi oile, iar fetele le ajută pe mame la creşterea copiilor şi la adunatul lemnelor."

Când eram mică, tot dădeam târcoale la rafturile cărţilor lui tata cu civilizaţii vechi de mult uitate. Mă uitam la poze, iar apoi citeam, aşa am descoperit maorii, boşimani şi alţii. Populaţia etiopiană amhara am găsit-o într-o carte a unui scriitor evreu. Sunt multe date despre ei pe net. Cred că aş putea să-mi dau doctoratul în amhară. Pentru doritorii de aprofundare, recomand site-ul http://www.amhara.com/, cu mostre de scriere în limba lor.