Telefoane

Fraţilor, ce mai face tehnologia asta din oameni! Au apărut tot felul de gadgeturi, telefoane cu touch screenuri, iphone si ipoduri mici şi mari, dar la români numărul unu e reprezentat de mobile. Mobil mai răsărit am şi eu dar îl utilizez doar pentru a vorbi (cu toate că prietenul meu râde de mine că îl tot cercetez şi intru pe net cu el şi fac tot felul de setări stupide). Nu sunt chiar atât de mobilfilă (sic!), dar nici indiferentă, recunosc. Ok, ce distracţii mai au şi tinerii din ziua de azi: filmează cu telefonul tot ce mişcă, drogaţii, chick fighturile, băetzii fumând, chiloţii fetelor şi fetele prestând chestiuţe pe sub bancă la colegi… la ora actuală, ţâncii au telefoane de fitză, aşa că ce să ne mai mirăm de parangheliile lor.
Însă când mă uit în urmă la generaţia de aur din care fac parte, izbucnesc în râs gândindu-mă ce tari ne simţeam noi încălcând reguli simple impuse de babaci şi violând, pe vremea aceea, legea telefoniei. Era un singur furnizor de telefonie fixă (strămoşul telefonului), iar noi piştacii, întreprinzători din fire, găseam o destinaţie aparatului cu disc, fără adiţionale la factură. Îşi mai aduce aminte careva de vorbitul pe fir. Ştiţi ce e ăla? E activitatea premergătoare teleconferinţei, în care nişte fete şi nişte băieţi, în căutare de aventură, sunau la un număr de telefon aleatoriu şi în cazul în care proprietarul aparatului cu disc nu răspundea, declanşau isteria electronilor. Toţi, dar absolut toţi, 10, 20 etc se puneau pe ţipat, chemat, invitat la discuţii, agăţat, înjurat, depinde. Din toată hărmălaia, se alegeau vreo doi cu gagici sau chiar cu neveste şi nu glumesc. Pe fir vârsta nu era un criteriu eliminatoriu. Poate, am uitat să menţionez, între pauzele de ţârâit, se stătea pe fir. Doamne, dumnezeule, şi ce adevăraţi şi vii ne simţeam, ne minţeam părinţii, eram nişte Rebelde!!! Uaooo, ce oligofreni ne-or crede unii, dar vorba românului nu îmi pasă!
Vorbitul pe fir a denaturat în altceva mai târziu, dar asta e altă istorioară, care urmează mintenaş.