O zi tristă ... o revenire la realitate

A fost o zi tare ciudată din colţul în care m-am aflat eu. A debutat nervos cu aglomeraţia de la metrou cu oamenii deplasându-se haotic de parcă încercau să îşi caute destinaţia ţintă. Cu o zi normal de agitată la locul acela numit job şi cu o întoarcere în pas alene spre casă, culminată cu vestea morţii unui pui de câine. Poate vouă vi se pare banal sau prostesc, dar îmi pasă mai mult de animale decât de oameni pentru că oamenii ... nu continui să nu vă par înecată în butoiul cu amărăciune. În fine, or fi hormonii, vârsta, criza celor peste 30 de ani. Unde vreau eu să ajung, nu ştiu, pur şi simplu, simt nevoia unei eliberări epistolare.
Dacă ziua a debutat "tumultuos", seara a venit ca un leac băbesc printr-un film bun, foarte bun, în opinia mea, care ne-a învăţat ceva sau pe mine m-a învăţat ceva: să nu judecăm oamenii după aparenţe, după religie, obiceiuri sau impulsuri. Să ne pese mai mult de noi, referindu-mă aici la noi ca un tot singular, nu la voi ca persoane unice şi egoiste, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi să putem fiecare să aducem un suflu nou vieţii, fugind de stereotipii, proaste imitaţii şi non-valori. În seara asta, nu cred că filmul mi-a pus capac, cred că şi o femeie care ne privea admirativ că puneam gunoaiele, separat, după tipul produsului, la recipientele colorate de colectare a deşeurilor. Eram o ciudăţenie, eram primii sau poate printre puţinii care făceam asta. Uitaţi-vă în jurul vostru şi gândiţi-vă: UN GEST NESEMNIFICATIV în aparenţă, UN GÂND TRIST, te trezeşte la realitate. Căutaţi filmul "The Visitor" din anul 2007 şi meditaţi o clipă.