Cloşani sau cum România noastră este plină de taine

Weekend-ul trecut am fost cu o gaşcă de prieteni într-un loc nou mie şi nu numai mie, aparent fără faimă şi reputaţie, dată fiind întrebarea mea către unii şi alţii: băi, aţi auzit de Cloşani? Iar, răspunsul de fiecare dată acelaşi: unde e asta?
Cloşani este în judeţul Gorj, unde este înzăpezit drumul de îi tot avertizează Bebe Boanţă pe şoferi, dimineaţă de dimineaţă la Antena 1. Este un sat din comuna Padeş, - uauuuu ştiam de Padeş, ….pe naiba! - cu un peisaj pe măsură…pe măsura muntelui, cu păduri şi linişte, pe care l-am asezonat cu un foc din lemne de fag (nu ca focul acela viu din vreascuri a lui d-nul Mişu, un pic mai mic), cu o bere a locului (Haţegana) şi cu prietenii de suflet. În atare condiţii, ce ţi-ai mai putea dori? Eheee….. vă spun eu că multe, pentru că minunea minunilor, taina tainelor se arătă a doua zi, când prietenul nostru speolog (am uitat să vă spun că era printre noi) ne-a introdus în mirobolanta lume a peşterilor. Pentru că satul Cloşani nu e renumit că are fete frumoase, mulţi câini vagabonzi sau ţuică de zarzără, ci o peşteră. Cloşani îi spune şi este, după câte am înţeles eu, în patrimoniul nu ştiu cărui institut speologic. Adicătelea e închisă pentru neamu’ prost care scuipă bomboane agricole pe jos, aruncă peturi de Quick Cola şi prezervative de un leu bucata uzitate.
Ce spun mai departe, e citit şi aflat de la alţii, dacă oi greşi cu ceva, speologu’ de serviciu să mă corecteze:
Peştera Cloşani a fost modelată de apele râului Motru în calcarele mezozoice din Cornetul Satului, prelungire sudică a Pietrei Mari a Cloşanilor, masivul carstic care delimitează nordul Munţiilor Mehedinţi. La începuturile ei, peştera a fost străbătută de o parte din apele văii Motrului, care pătrunzând printre crăpăturile calcarulului i-au săpat galeriile. Unii au numit-o Peştera Mare de la Cloşani, alţii Peştera cu Apă de la Cloşani, mulţi însă, îi spun Peştera lui Tudor Vladimirescu (există legende potrivit cărora, aici, ar fi ascuns Tudor arhiva revoluţiei de la 1821).
Pentru numeroasele stalagmite, stalactite, coloane şi micile vieţuitoare, peşterii Cloşani i s-a acordat prin lege, din anul 1955, statutul de Rezervaţie Ştiinţifică, fiind declarată Monument al Naturii.
Este amplasată la o altitudine de 440 m, are o lungime de 1100 m, o singură deschidere şi este formată din două galerii: Galeria Laboratoarelor şi Galeria Matei Ghica. O deschidere scundă, dar destul de largă, permite accesul în golul subteran, un adevărat muzeu natural.
In această galerie, pereţii sunt acoperiţi cu valuri de piatră care cad în cascade. Poteca şerpuieste printre coloane şi stalagmite cu marginile dantelate, pe sub un tavan împodobit cu o mulţime de stalactite albe sau colorate în tonuri de roşu. Pereţii au multe nişe şi sunt acoperiţi cu o crustă de calcit, înflorită într-o gamă largă de forme şi culori. La tot pasul se văd scurgeri parietale, transparente sau brăzdate de dungi roşietice. Din tavan atârnă panoplii cu ţurţuri, iar pe podea sunt îngrămădite coloane, stalagmite şi domuri.
Mai departe începe zona lacurilor – nişte bazine, cu fundul acoperit de un strat de argilă sau de calcit, cele mai multe dintre ele cu apa cristalină. Ultimele bazine, de obicei seci, au marginile căptuşite cu brâie de monocristale mari. Laţimea lor depăşeşte pe alocuri chiar şi un metru, marcând nivelul atins de apă în diverse epoci. Aceste bazine, împreună cu aliniamentele de calcit alb-lăptos, ornate cu bijuterii cristaline ce apar în câteva locuri pe pereţi şi tavan, ne introduc în ambianţa Galeriei Ghica, unde monocristalele, helictitele (concreţiuni calcaroase în formă de spirală) şi cristalictitele constituie elementul dominant.
Şi ştiţi ce este interesant că peşteri similare sau poate mai impresionate sunt cu zecile, ceea ce face din România un sipet cu bogăţii, iar noi nu ştim nimic de ele şi poate nu vom afla vreodată…dar vă declar cu tot sufletul, nu trebuie să fii cercetător, trebuie să fii doar curios şi dacă vezi o gaură în stâncă, s-ar putea ea să ascundă o peşteră…şi o taină.