Copilăria

Duminică am tot încercat să scriu ceva. Am tot felul de idei despre ceea ce aş vrea să vă povestesc, dar ideile mi se amestecă în cap şi rezultatul este nul. In fine, jumătatea mea mi-a spus că sunt în pană de idei de fapt. Aşa o fi who cares! Duminică, cum spuneam, am vrut să dedic un post copilăriei mele atât de îndepărtate şi atât de frumoase. O parte v-am împărtăşit-o în materialul despre vorbitul pe fir, dar partea aia era deja spre pubertate/ adolescenţă.
Copilăria mea a fost dominată de imaginea bunicii mele. Asta nu înseamnă că nu o iubesc pe mama, mama e mama şi face parte din ce a urmat copilăriei. Copilăria mea conştientă (pt că la vârsta de 5 ani m-am trezit ca şi când aş fi dormit şi am crescut ca prinţesele din basme)a debutat cu imaginea bunicii mele dragi, ce râdea de cele trei burţi ale mele în poziţia stând pe oliţă, în holişorul strâmt al micului lor apartament din Berceni. Apoi a urmat cu bunica care m-a învăţat să scriu şi să citesc, să cos pe etamină şi să tricotez. Bunica mea a fost tot timpul în jurul meu, iar amintirea ei mă face să plâng, au trecut 21 de ani de când m-a părăsit şi totuşi absenţa ei mă doare. Bunica înseamnă pentru mine cozonacii crescuţi şi rumeni de sărbători, cârnaţii de casă în maţe de oaie puturoase, desenele animate de sâmbătă la prânz, cu mine ascunsă după dulap la apariţia leului din generic. Bunica înseamnă pentru mine serile de vară târzii cu ploi torenţiale şi rochia lipită strâns de corpul unei copile care alerga netulburată prin parcuri cu copiii. Bunica înseamnă prima zi de şcoală cu bentiţă cu pampoane şi primele bastonaşe pe hârtie. Bunica înseamnă primii ani de viaţă, cu bine şi rău,cu frumos şi urât, cu râsete şi lacrimi. Cu totul bunica înseamnă copilăria mea, atât de frumoasă şi îndepărtată! Oare câţi suntem care simţim aşa?