22 apr. 2009

Kerz - "Candela săsească"



In urmă cu câţiva ani, dragul meu mă purta într-o călătorie de îndrăgosteală prin ţara Făgăraşilor. Eu, mai tot timpul ca un pisoi curios, căutam şi amuşinam după locuri noi şi inedite, bucurându-mă de fiecare dată ca un copil în momentul descoperii cadoului sub pomul de Crăciun. Tot hoinărind noi, în lung şi lat, ţara munţilor semeţi, printre lanuri de grâu verde, proaspăt încolţit şi bătut de vânt, am ajuns în zona Cârţei săseşti, localitatea ascunsă privirii omului, anunţată printr-un panou destul de şters la marginea drumului. Cârţa, fără legătură cu Badea Cârţan, este undeva situată la stânga de Olt, la 3 kilometri de şoseaua Braşov-Sibiu. Aşa cum îmi place mie să mă consider un promotor al locurilor frumoase şi necunoscute ale României, vă invit cu dragă inimă să vizitaţi această localitate nu pentru poziţia sa în Ţara Făgăraşului, ci pentru abaţia sa cisterciană fondată prin anul 1.200. Fosta biserică fortificată, acum în ruine, distrusă aproape în întregime de tătari prin 1241, aparţine astăzi comunităţii evanghelice din Cârţa. De vizitat, se poate vizita, contra sumei modice de 3 ron, corul şi absida fostei bazilici, grădinile cu ruinele , turnul cu intrarea sa strâmtă şi scările mici în spirală pe care, dacă suferi de vreo fobie, e mai indicat să nu urci. Insă, minunile abaţiei, în afară de însăşi construcţia cu ziduri groase şi odată înalte, sunt cimitirul din curtea interioară a bazilicii, în care se odihnesc aproximativ 80 de militari germani căzuţi în primul război mondial şi moara de apă, cu ciocănele care bat continuu, din curtea casei parohiale. Preotul primitor, flori multicolore în sezonul cald şi o linişte dumnezeiască care te imbie la meditaţie şi calm. Pe scurt, Cârţa.

12 apr. 2009

Duminica floriilor mele


Astăzi, fiind atât de frumos afară, deşi un pic răcoare, am reuşit să îmi scot iubitul la plimbare, la prânz, la o oră la care el, de obicei, visa frumos la blonde sau la călătorii îndepărtate. Mai precis pe la orele două sau la doi cum spun ardelenii. Unde? La Muzeul Satului "Dimitrie Gusti". De ce? O dată pentru că era târg de florii şi doream o turtă dulce, a doua oară pentru că o prietenă susţinea, alături de colegii săi de cor, un concert de primăvară. S-a dovedit că până la urmă, iniţiativa mea nu a fost atât de rea pe cât părea.
Odată ajunşi în faţa intrării, am avut neplăcută surpriză să dăm de neamurile proaste care îşi parcaseră maşinile pe bulevard, apoi mare înghesuială şi o coadă la bilete de ni s-a oprit respiraţia. Eu un pic ofticată, deoarece vroiam să particip la concert - era pentru prima dată după vreo şase ani - el, enervat că l-am scos din casă. Dar, din fericire, coada se mişca rapid, fiindcă se împărţea, la un moment dat, în trei şi mai era şi un domn tare gălăgios, un fel de entertainer al cozii, care invita folosindu-şi toţi decibelii vocii la "marele târg de florii şi dacă se poate mai repede că se termină marfa şi ne pare rău nouă vizitatorilor". A.. ca să nu uit biletul era 6 ron pentru adulţi. In muzeu, populaţie ca la manifestaţie şi parcă şi nişte peruani prin dreapta, dar nu vreau să vorbesc prostii. Populaţie multă, de toate neamurile şi soiurile, oameni educaţi şi prost educaţi şi mulţi străini, italieni: i-o fi gonit cutremurul încoace sau cum? Băieţii, ronţăind tacticos la seminţe nelipsiţi. Piţipoancele la fel şi multe doamne în rochiţe cu bretele şi sandale. In ce lună suntem, mă scuzaţi? A... aprilie. Păi şi în iulie ce mai port. Asta e răutate! Românul, cu mic cu mare, ieşise la muzeu, pentru cumpărături, pentru că târgul e mai mult de natură comercială şi nu educaţională. Preţuri umflate, sarmale şi fasole dată la strachină de lut cu pâine din comerţ, feliată, vinuri, caşuri, straie româneşti, toate înghesuite pe aleile şi curţile din muzeul sătesc. Cu toate acestea, atmosfera impresiona, iar peisajul bogat coloristic cu copaci în floare, lalele, narcise, magnolii te trezea garantat la viaţă. Iniţiativă deşteaptă a responsabililor muzeului!
Una peste alta, ieşirea nu a fost rea, concertul grupului Sound, că despre el e vorba, a fost foarte frumos, şi am regretat că ne-am uitat aparatul foto pe acasă. Menţiunea prietenului meu, ar fi fost şi mai bine dacă le dădeau nişte microfoane! După cor, un băiat ce părea în pragul pubertăţii, a interpretat magnific la chitară clasică, făcându-l pe al meu să cadă într-un butoi cu melancolie. Plimbarea de duminică s-a încheiat apoteotic cu al meu iubit plecând grăbit spre casă cu gând hotărât de somn, iar eu şi cu prietena mea luând parcul Herăstrău pe toate părţile şi admirând natura în plin debut primăvăratic.
Drept încheiere, la mulţi ani tuturor florilor din lume şi Paşte fericit catolicilor!

8 apr. 2009

Balanţa destinului


Mama mi-a spus odată demult: "Fiecare om îşi croieşte destinul cu propriile mâini!" Înţeleaptă vorbă, într-adevăr, dar această ajustare a destinului atrage dupa sine sacrificii, compromisuri, decizii radicale, nervi. Dacă balanţa e înclinată spre rău, omul trebuie să tragă tare pe coate să o echilibreze sau cel mult să o încline spre bine. Intreaga existenţă constă în lupta istovitoare de a menţine balanţa în echilibru. Unii dintre noi o ducem cu înţelepciune şi cu calm, alţii, din rapacitate forţează mecanismul spre a-l păstra tot timpul înclinat spre bine. Forţare după forţare şi mecanismul, ca orice mecanism, cedează, se rupe, iar echilibrul dispare şi ordinea devine dezordine. În viaţă, e indicat să păstrezi oarecum echilibrul, cât poţi, fără a cădea în extreme. Acum, destinul meu e uşor înclinat, nu ştiu dacă înspre rău, dar eu sunt la o răscruce de drumuri. Dilema mea e: care drum?
P.S. Citesc o carte despre un băiat şi un destin. Când destinul alege pentru tine, tu trebuie să te strădui să îl corectezi... pentru a te salva.

1 apr. 2009

Observatorul economic


Fraţilor, în plină criză financiară şi în prima zi de aprilie, mă plimbam agale pe elegantul bulevard Lascăr Catargiu, direcţia Romană, că, deh, primăvara a sosit şi cheful de plimbare a revenit mai mult ca niciodată. Eu şi el, ţinându-ne de mână, admiram câte un balconaş cu flori sau câte o clădire cu o arhitectură interesantă, chicotind şi glumind pe subiecte variate. Micul Paris, acum o capitală îmbâcsită, aglomerată şi poluantă fonic, ascunde între clădirile sale şi câte o mică comoară dată uitării. Observatorul Astronomic, cu a sa clădire în formă de vapor, pluteşte în derivă în oceanul de zgârie-nori şi construcţii multicolore şi neregulate a Bucureştiilor. Donat în 1933 de soţia amiralului ce-i dă numele, acum arată jalnic, de parcă însăşi clădirea şi-ar plânge de milă: bucăţi de tencuială căzute, balcoane afumate, culoare nedefinită, grilaje la ferestre ca la puşcărie şi denumirea instituţiei pozând semeaţă pe profilul cocârjat al localului, fostă Pinacotecă Municipală. Paradoxal, pe cât e de abandonată clădirea, pe atât de upgradat este website-ul dedicat Observatorului. Amu, stau eu şi mă întreb, fraţilor, e criză? Se face economie, de ce nu se restaurează o operă de artă. Aa... pentru că nu produce biştari la poponeţi şi joei, nu e o vacă bună de muls, e neproductiv. Eu cred că din raţiuni de economie, Observatorul Astronomic a devenit Economic! Ruşine, mare ruşine!