Pianistul lui 1900

Un vapor, un barbat, un pian.Un film vechi, cu un titlu ispititor “Legenda lui 1900”, ce te face sa te simti trist, dar si bucuros ca traiesti. Momente deosebite, desi inventate din viata unui barbat care nu a existat niciodata decat in mintea celui care a creat monologul “Il novecento” – Alessandro Baricco. Personajele nu sunt barbati frumosi si misteriosi, peisajul nu-ti taie respiratia, ci doar paleta coloristica a modei si elegantei feminine din vremea anilor ’20 si maiestria atingerii claviaturii pianului. Actiunea linistita, linia melodica desavarsita a lui Ennio Morricone, prestatia actoriceasca a lui Tim Roth te fac sa traiesti cu fiecare fibra a corpului acest film magistral realizat sub bagheta regizorului italian Giuseppe Tornatore (Castigator de Oscar cu filmul “Cinema Paradiso”).

Mai multe nu adaug. Inchei in schimb cu un citat magnific din opera italiana, care constituie punctul culminant al filmului:

“Nu este ceea ce vad care ma opreste

Este ceea ce nu vad

Intelegi, frate? E ceea ce nu vad… am incercat, dar nu era, in tot acel oras mare erau de toate cu exceptia unui sfarsit. Ceea ce nu vedeai unde se sfarseste. Sfarsitul lumii. Acum gandeste-te: un pian. Clapele incep. Clapele se sfarsesc. Stii ca sunt 88, aici nimeni nu te poate pacali.Nu sunt infinite. Tu esti infinit, iar muzica pe care o faci cu acele clape este infinita. Ele sunt 88. Tu esti infinit. Asta imi place. Cu asta pot trai. Daca eu urc pe acea scara si in fata mea se afla o claviatura formata din milioane de taste, milioane si miliarde de clape care nu se mai sfarsesc. Asta este adevarul ca nu se sfarsesc niciodata, iar claviatura este infinita. Atunci, pe acea claviatura nu poti face muzica. Te-ai asezat pe un scaun gresit: acela este pianul la care canta Dumnezeu”.