Când eram foarte mică, aveam o imaginaţie de o durea capul pe mama (Nu că acum aş duce lipsă!). Aveam o fixaţie să îmi imaginez tot felul de lucruri, inclusiv la culcare. Pentru a adormi, născoceam un adevărat scenariu cu prinţi şi prinţese. Tata era mai mult plecat prin Turcia şi Iordania, iar eu eram convinsă că, de fapt, noi suntem o familie de turci şi transformam asta într-o laudă în faţa copiilor de la bloc. Ce să-i fac? De-ale copilăriei valuri. Dar o faza tare, de care mi-aduc aminte şi râd la gândul cam cât de cretină am fost, este cea legată de graseiaţi şi sâsâiţi. Am întâlnit la viaţa mea destui, am fost colegă cu ei şi am chiar membri ai familiei. Cel mai mult îmi plac graseiaţii, la maxim chiar. Îmi place la nebunie să îi aud vorbind, deşi ei nu sunt deloc încântaţi, comsiderându-l un defect. În copilăria mea tulburată, eram un fel de soră cu maimuţa şi încercam să imit orice şi pe oricine, pentru că mi se părea interesant. Aşa că mă străduiam şi făceam repetiţii în oglindă în speranţa că voi pronunţa aşa cum trebuie Rrr răţuşcă, Rămurică. Tentativele au fost neizbutite, iar eu m-am gândit să trec la sâsâiţi, având un văr în familie. Dar nici aici nu am reuşit, aşa că am lăsat-o baltă.
La ora actuală, prietenul meu mă mai ia în băşcălie, spunând că atunci când vreau să fiu preţioasă şi importantă, sâsâi cuvintele. Ce să spun!!!!
Postări
