Intelighenţia umană

Am lipsit cam mult într-adevăr, dar mi-am luat o mică pauză şi o binemeritată vacanţă că am obosit. Oricum, nu e genul meu să stau toată ziua bună ziua să scriu tot ce mestec sau îmbrac sau văd pe stradă. Am absentat motivat: căldură mare, mon cher şi lipsă idei.

Acum cum stăteam eu şi mă spălam pe dinţi, mă gândeam ce înseamnă pentru mine inteligenţa la o persoană. Culmea, nu şcolile, dar asta nu înseamnă că nu îi respect şi îi admir pe cei cu şcoli. Nemulţumirea mea ţine de grupul de persoane ce-şi aduc laude şi lauri declarând în stânga şi în dreapta câte institute urmează sau au urmat. Nu, pe ăştia îi detest. Inteligentul e modest, face un enunţ când trebuie, susţine o idee când e cazul. E ceva asemănător cu "Mutu tace şi face". E cel care are carismă, care atunci când narează ceva, ceilalţi simt plăcerea audierii, este cel care face mii şi sute de studii postuniversitare, doctorale şi le fructifică, nu se făleşte doar cu diplomele înrămate plasate pe pereţi. Am cunoscut nişte inteligenţi, puţini şi rari, dar valoroşi. Mă mândresc că îi cunosc şi ei sunt prieteni cu mine. Ideea mi-a venit de la Paler Octavian, cel care învăţa 26 de pagini într-o oră şi a făcut trei facultăţi, cel pe care nu cred că l-aţi auzit făcând o mare scofală din absolvirea unor şcoli.

Apropo, citiţi "Autoportret într-o oglindă spartă" de Paler şi mai daţi o raită pe sus pe la terasa la motoare, de la Teatrul Naţional. Nu de alta, dar mai sunt piese de teatru. Atenţie la rezervări că riscaţi să pierdeţi biletele. O noapte frumoasă şi pe mâine. Să ne auzim cu bine.

Ziarul de seară

Preocupaţi de grijile noastre zilnice, nu prea mai avem timp să observăm în jurul nostru întâmplările inedite care dau atâta culoare vieţii. Este bine cunoscută şi ştiută pasiunea românilor pentru lecturarea ziarelor gratuite dis-de-dimineaţa, întrucât tot timpul mă lovesc de ei pe la metrou, dar pasiunea pensionarilor pentru unele ziare m-a lăsat mută şi fascinată, într-o tâmpă admiraţie.
Sâmbătă seară, într-un colţ de stradă, lângă o piaţă din Bucureşti. Stăteam liniştită în aşteptarea unei persoane şi picam în contemplarea străzii şi forfotei din jurul meu. Cerul era înnorat, un pic răcoare şi din când în când câte un strop. Eram eu, o tanti, nebuna pieţei, şi unu, doi, trei pensionari. Fix în acelaşi loc. Intrucât ploaia tot dădea semne că vrea să intre pe scenă, eu, pensionarii şi nebuna ne refugiasem sub o copertină. Acum, eu gândeam "or aştepta autobuzul să se ducă acasă, dar staţia este mai încolo şi tot acoperită". Păreau să se cunoască, dar în acelaşi timp se ignorau şi priveau nepăsători în zare. O fi vreun obicei, de tip "sâmbătă seară ne întâlnim la poartă sau în bătătura satului să punem ţara la cale". Dar ei nu puneau ţara la cale. Grăbit, un alt pensionar traversa strada, aruncând priviri întrebătoare către chioşcul de ziare. Surprinzător, unul dintre colocatarii mei vorbi: "Ai pierdut azi presa? Nu-i nimic, vine mai târziu." Urmat de un schimb de zâmbete şi apoi, ţâţâieli de îngrijorare privind tineretul din ziua de azi (un motociclist trecu în trombă - sursa îngrijorărilor celor doi). Apoi, nimic. Stăteam. Furată de peisaj şi de imaginea unui copil al străzii drogat de abia se ţinea pe picioare, uit de vecinii mei şi mă trezesc din reverie la forfota ce venea din stânga mea. Cei trei pensionari şi alţii, nu ştiu de unde apăruţi, se ridicaseră grăbiţi şi se îndreptaseră spre chioşcul de ziare. Aglomerat fiind, nu zăream ce se întâmpla acolo, motivul agitaţiei. Iar, apoi, am înţeles: nu erau prieteni vechi vecinii mei de copertină, nu aveau obiceiul întâlnirii la piaţă spre a diseca lumea politică de la noi, se întâlneau în fiecare seară pentru un scop comun: Ziarul de seară. "Adevărul", mai precis. Spre a-l procura şi a pleca grăbiţi spre casă... Unde vă vedeţi peste 20 de ani?