Ne-am mutat

Dragii mei, daca mai doriti sa ma lecturati si comentati, ma gasiti pe noul blog la adresa
http://mama-lui-radu.blogspot.com/.

Oare ploaia l-o fi impiedicat pe Asimo sa alerge

Noroc ca mai iese omul prin oras si se mai intalneste cu prietenii ca asa afla de minunile tehnologiei, minuni care nu sunt recente, dar de ignorantul daca sta si casca gura pe la talk-show-urile vremii pierde ce e mai important. Ca o viitoare mamica am plecat in cautarea ultimelor piese importante ale trusoului de bebe si mi-am luat cu mine si o prietena ca fetele sunt cele mai bune si rabdatoare cand vine vorba de plimbarea prin magazine. La finalul sesiunii de aruncat cu banii in plina criza, am facut un popas de o ora la o limonada bio cu miere bio bineinteles si ne-am apucat de vorba. Amandoua fiind extrem de vorbarete am atins mai multe puncte de discutie. Printre ele: ASIMO. Ca sa nu ma fac de ras, nu am parut deloc mirata si subtil am cerut mai multe detalii. Cica azi pe linia de centura a Bucurestiului, pe la reprezentanta Honda a poposit Asimo. Nu un magar imagine a companiei ca vaca Milka, nici un domn botezat din lipsa de imaginatie a parintilor, ci un ditamai robotul umanoid de 50 de kg si 1,30 cm, care ar face parte dintr-un proiect de vreo 25 de ani. Prietena mea era nespus de entuziasmata de acest robot si astepta spectacolul cu sufletul la gura. Sper ca ploaia si vremea umeda sa nu-i fi dat batai de cap robotelului si sa se fin intepenit ca Omul de tinichea din Vrajitorul din Oz ca nu era Dorothy pe acolo sa-i unga incheieturile.

Pentru detalii suplimentare, sunati-l pe Asimo. Glumesc luati de cititi aici si aici. 

Mult a fost, putin a ramas

Mult, putin... timpul a trecut al naibii de repede. Intre mine si bebelul meu vor sta in curand doar 7 saptamani probabile. Dar intalnirea se poate petrece mai devreme sau mai tarziu in functie de dorintele lui de a scapa de stramtoarea uterului meu. Ce simt acum? Am tot felul de sentimente contradictorii. Ma apuca spaima sau simt cum creste bucuria cu fiecare secunda care trece sau simt ca obosesc din ce in ce mai mult si din moment ce sunt o persoana extrem de activa, oboseala ma omoara.
Ce face el? Se misca, e foarte zglobiu si cu fiecare zi isi limiteaza aria de actiune. E un bebel asa cam pe gustul meu, ba cuminte si somnoros, ba plin de energie. Noaptea doarme. Ce tare ar fi sa doarma si cand va fi separat de mine. Potrivit informatiilor de pe site-urile consacrate ar avea in jur de 1,800 kg si cam 40 de cm. Surpriza va fi la eco din mai.
Ce face tatal? Se teme. E o chestie noua si ii este teama, nu de ideea unui copil sau de schimbarea radicala a viitorului, ci de faptul ca e 'produsul' nostru. Si de nasterea in sine. Dar pana la urma cine trece prin ea: eu sau el? Poate se va transmite telepatic.

"The Social Network"

La un an dupa experimentul cinematografic al regizorului italian Dino Giarusso, care a adus pe marile ecrane "Feisbum!", film dedicat universului Facebook, este randul regizorului David Fincher (cunoscut pentru "The Curious Case of Benjamin Button" si "Fight Club") sa dea publicului cea de-a doua pelicula despre reteaua sociala. Spre deosebire de prima initiativa, filmul nu va aborda raportul existent dintre tineri si Facebook, ci va trece in revista geneza retelei.

Filmul, care va putea fi vizionat in cinematografe la sfarsitul acestui an - 15 octombrie 2010 in SUA, porneste de la anul 2004, anul infiintarii Facebook si ajunge pana in zilele noastre, acoperind totodata si povestea celor doi fondatori Mark Zuckerberg si Eduardo Savarin.

La mucenicul mic sau mare

Azi de 9 martie, cand ortodoxismul sarbatoreste pe cei 40 de mucenici ucisi la Sevastia, romanul cu mic cu mare consuma mucenici sau macinici cu zeama sau fara. Din cate citesc eu pe unele site-uri cu conotatii religioase, gasesc ca ziua asta e folosita pentru a prognoza vremea. Cica daca ploua acum ploua de Pasti, dar ce ne facem daca ninge. Inseamna ca ne prelungim sezonul friguros si omatos pana pe 4 aprilie. Nasol! Multi dintre noi cam asteptau razele usor imblanzite ale soarelui, prevestitor al anotimpului berilor, relaxarii si vacantelor.
Pana una alta, in ultim icnet de iarna, sa trecem la macinici. Ca sunt de mai multe feluri: mici, mari, zemosi, mierosi, muntenesti, moldovenesti, dobrogeni. Cine se trage din diverse parti ale Romaniei, stie, dar eu copilul de asfalt, crescut la Salajan mai putin. Eu stiu doua tipuri. Alea facute de bunica in copilaria mea. Cei zemosi si cei moldovenesti. Dupa o cautare rudimentara, descopar ca mancam dobrogeni, adicatelea in zeama, de cand m-a facut mama. Iar la cei muntenesti, tot in zeama, diferenta e ca miezul de nuca se coace la cuptor.
Cu cat sapi mai mult, cu atat descoperi ca mucenicii se mai numesc si bradosi. Si mai sunt si regateni si manastiresti. Daca iei retele la mana, iti dai seama ca de fapt sunt doar doua feluri. Si ramai un pic descumpanit. Sa inteleg ca fiecare isi numeste macinicii dupa zona din care provine. Bun asa! Dar mai buni sunt aia moldovenesti. Pentru mine! Nu e obligatoriu sa placa la toti. Vorba veche "De gustibus Non Est Disputandum". Hai la revedere si la 44 de pahare!

Va recomand.... Bucurestiul de odinioara

In dimineata aceasta, am finalizat lecturarea unei carti extraordinare, gasita pur intamplator pe un raft intr-o librarie. Imi place la nebunie sa cutreier librariile din Bucuresti si sa ma pierd minute in sir intre vrafurile asezate dupa subiecte, autori sau specialitati pentru a descoperi cate o bijuterie scriitoriceasca contributoare la nivelul intelectual al curiosului. Si iata-ma in fata unei asemenea comori.
Cu ceva vreme in urma, nici nu imi mai amintesc momentul cu precizie, am cumparat o carte mica, subtire, simpla, dar eleganta, cu un titlu pe masura: "Captivantul Bucuresti Interbelic". Fiind o mare amatoare de povesti si intamplari inedite din trecut, am devorat-o de-a dreptul si m-am gandit sa v-o recomand si voua pentru ca include tot felul de informatii interesante si noi chiar si pentru parinti sau bunici. Vinovata de publicarea cartii se face editura particulara "Vremea", axata pe "divulgarea" unor documente inedite din istoria noastra. Cum este si cazul cartii mai sus pomenite, parte integranta dintr-o colectie de exceptie intitulata "Planeta Bucuresti". Descoperind-o recent am achizitionat doar doua carti, dar pe masura remuneratiilor lunare voi putea sa mi-o completez pentru ca, dupa parerea mea, merita toti banii.
Dar sa las vorbaria de-o parte si sa va instig la lectura. Cartea, scrisa de o distinsa doamna, profesor de chimie si fizica, dar totodata artist plastic si scriitoare, Graziella Doicescu, este impartita in 30 de capitole, concise, pline de informatii si date istorice originale. Porneste de la obiceiurile imobiliare ale vremii si trece in revista frizeriile, gogoseriile, cafenelele, cofetariile, carciumile si restaurantele, cabaretele, hotelurile, lasand la urma locurile de distractie, asta insemnand inclusiv teatrele si galeriile de arta. Frazele sunt scurte, pline de culoare descriptiva si menite sa-ti faca imaginatia sa umble brambura prin perioada anilor '20 si '40.
Aici am descoperit niste lucruri de care nu aveam habar si pot spune ca, in ciuda realitatii actuale a Bucurestiului, cartea este un promotor al iubirii fata de ceea ce a mai ramas frumos in el. O sa va spicuiesc cateva date din lucrare, lasand restul spre a va surprinde pe parcursul lecturarii:
- legat de mancare si venituri in anul 1938- un salariu mediu era de 6.000 lei, iar un kg de carne tocata costa 15 lei;
- frizerii erau un fel de felceri - aplicau ventuze scarificate cu care luau sange oamenilor;
- gogosile se faceau din aluat de cozonac - in actuala Piata Unirii exista pe atunci un stand numit "La Gogoasa Infuriata";
- ultimul bragagiu din Romania, un armean, Bairamovici, din Busteni, a trait din comertul cu braga si halvita pana in jurul anului 2000;
- cel mai vechi bar din Bucuresti era "Maxim", unde au debutat comicii anilor '30 Stroe si Vasilache;
- barul "Alcazar" sau "Zig-Zag" a avut-o invitata pe dansatoarea si cantareata de culoare Josephine Backer;
- iarna, lacul Cismigiu se transforma in patinoar, fiind si singurul din capitala;
- in parcul Carol existau turnul lui Vlad Tepes si o moschee, ulterior mutata vizavi de cimitirul Bellu;
- tot in Parcul Carol erau foarte multe hanuri si reconstituiri ale unor hanuri faimoase, de exemplu Hanul lui Manuc;
- bulevardului Elisabeta i se mai spunea si Hollywood;
- in anii '40, s-a infiintat teatrul "Ciulei", actualmente Nottara, proprietatea actorului si regizorului Liviu Ciulei.
Daca v-am convins, nu mai stati pe ganduri si treceti la treaba. Fascinantul Bucuresti interbelic va asteapta!

Targ de martisor

Tot haladuind eu pe net am dat peste un banner care anunta organizarea unui targ dedicat sarbatorii venirii primaverii - Targul Martisorului. Evenimentul va fi organizat pe o perioada de 4 zile, intre 25 si 28 februarie, la Muzeul Taranului Roman. Locuind in zona, stiu ca, de fiecare data, cu ocazia unei sarbatori nationale sau a unei perioade mai speciale, muzeul s-a preocupat intotdeauna cu demararea unor proiecte de interes pentru locuitorii frumoasei capitale: piese de teatru pentru copii, difuzare de filme in aer liber, targuri cu specific. Si va spun ca s-au bucurat si de un real succes. Pentru cei care nu au habar, in muzeu exista un local unde poti manca produse romanesti si una dintre librariile Carturesti. In incheiere, va spun ca si Muzeul de Geologie organizeaza tot felul de expozitii cu vanzare. Ce imi spun mie toate astea: ca romanul a lasat-o mai moale cu mersul pe la muzee, dar la sindrofii si alte actiuni, ba!
Mai multe detalii aici.

Pianistul lui 1900

Un vapor, un barbat, un pian.Un film vechi, cu un titlu ispititor “Legenda lui 1900”, ce te face sa te simti trist, dar si bucuros ca traiesti. Momente deosebite, desi inventate din viata unui barbat care nu a existat niciodata decat in mintea celui care a creat monologul “Il novecento” – Alessandro Baricco. Personajele nu sunt barbati frumosi si misteriosi, peisajul nu-ti taie respiratia, ci doar paleta coloristica a modei si elegantei feminine din vremea anilor ’20 si maiestria atingerii claviaturii pianului. Actiunea linistita, linia melodica desavarsita a lui Ennio Morricone, prestatia actoriceasca a lui Tim Roth te fac sa traiesti cu fiecare fibra a corpului acest film magistral realizat sub bagheta regizorului italian Giuseppe Tornatore (Castigator de Oscar cu filmul “Cinema Paradiso”).

Mai multe nu adaug. Inchei in schimb cu un citat magnific din opera italiana, care constituie punctul culminant al filmului:

“Nu este ceea ce vad care ma opreste

Este ceea ce nu vad

Intelegi, frate? E ceea ce nu vad… am incercat, dar nu era, in tot acel oras mare erau de toate cu exceptia unui sfarsit. Ceea ce nu vedeai unde se sfarseste. Sfarsitul lumii. Acum gandeste-te: un pian. Clapele incep. Clapele se sfarsesc. Stii ca sunt 88, aici nimeni nu te poate pacali.Nu sunt infinite. Tu esti infinit, iar muzica pe care o faci cu acele clape este infinita. Ele sunt 88. Tu esti infinit. Asta imi place. Cu asta pot trai. Daca eu urc pe acea scara si in fata mea se afla o claviatura formata din milioane de taste, milioane si miliarde de clape care nu se mai sfarsesc. Asta este adevarul ca nu se sfarsesc niciodata, iar claviatura este infinita. Atunci, pe acea claviatura nu poti face muzica. Te-ai asezat pe un scaun gresit: acela este pianul la care canta Dumnezeu”.

Bebel revine in forta

Off, mama asta a mea a tot umblat teleleu si bineinteles ca m-a carat si pe mine peste tot, de, daca sunt colocatarul burtii ei! A inceput cu iesiri pe la niste viitori prieteni de-ai mei care s-au botezat si a culminat cu vizite peste vizite la omologi de-ai mei de 3 luni si respectiv o luna. Bine ca a mai obosit de umblat, stiu ca o ajuta la mentinerea tonusului, dar totusi mai, mama, mai vreau si eu sa navighez pe net si sa-mi informez vizitatorii despre evolutia vietii mele. M-a sarit o saptamana, acum am 21 de saptamani si am inceput sa sughit. Mama simte, dar simte si miscarile mele rapide din picioruse si manute in burtica. Le simte de doua ori pe zi. Nu, mama, nu mai sunt gaze. Acum chiar esti sigura de ceea ce simti. Acum sunt o frumusete de baiat, am sprancene si pleoape si chiar mi-au aparut si unghiutele pe degete. Aud chiar foarte bine. O aud pe mama cum canta. Trebuie sa-i spun cumva sa mai exerseze daca va vrea sa ma adorma cu vocea aia. Mai bine il lasa pe tata sa cante la chitara. Asa frumos canta, ma linisteste. Si iar e bine cand pun ei mana pe burtica, iar eu de partea cealalta ma lipesc de ei si ii simt. Ce o sa ma mai alint eu cand o sa ma intalnesc cu mama. Peste doua zile mergem la doctor. Iar o sa ma caute tanti aia cu chestia aia pe burta mamei si daca o sa am chef si nu o sa dorm o sa-mi arat fata. Acum o sa fiu mai frumos ca data trecuta si mai mare, asa de vreo 27 de centimetri. Daca pozele de la control vor fi frumoase, mama cu siguranta ma va pune aici pe blog. Va pup, Bebel.

Poveşti de să-ţi lingi degetele

Primita pe mail. Foarte interesant:

OSPEŢE

La mesele boiereşti de altădată se dădeau şi câte 60 de feluri de mâncare. Farfuriile trebuiau să rămână goale.

Nesănătos mâncau şi boierii, ca şi românii de acum. Într-un portret făcut de istoricul Georgeta Filitti, bărbaţii aveau burţile mari, erau bolnavi de gută şi de ficat, din cauza mâncărurilor grase.

Speranţa de viaţă era mică, dar nimic nu mai conta când sosea invitaţia boierului la una dintre cele patru mese pe an, de Crăciun, de Bobotează, de Paşte şi încă una, aleasă cu ocazia unei alte sărbători. Prin faţa invitaţilor treceau şi câte 60 de feluri, iar jignirea cea mai mare era să nu laşi farfuria goală: „E de menţionat că era o bucătărie elitistă foarte gustoasă. Un motiv de mândrie era să oferi diversitatea meniului.

Felurile erau foarte multe, cel mai important era să mănânci tot din farfurie. Servitorii nu luau vesela din faţă, farfuriile se aşezau unele peste altele, până când se făceau munţi în faţa lor, de se căutau unul pe altul să-şi vorbească”, povesteşte Georgeta Filitti.

Ritual: toastul pentru Sultan

Pentru că nu lucrau câte opt-zece ore pe zi, boierii se trezeau târziu. Dimineaţa nu şi-o începeau cu un mic-dejun, ci direct c-o supă de carne sau cu o ciorbă acră. „Mâncau şi foarte multe dulciuri şi se înviorau cu o cafea, care se bea în filigene, nişte ceşti turceşti fără toartă”, spune istoricul.

Ospeţele începeau întotdeauna cu trei ceasuri de toasturi şi discuţii, iar primul se făcea întotdeauna în cinstea Sultanului. Aşa ajungeau boierii să bea în câteva ore câte cinci-şase ocale de vin românesc, nu prea tare: „Era şi înşelător, pentru că vinul de Cotnari părea uşurel, dar se ducea direct în picioare. Te ameţea cumplit”.

Mesele se întindeau cu preparate din carne de oaie şi de porc, iar carnea de vită era evitată. O explicaţie se găsea în faptul că vita era o carne muncită şi obosită.. „Vita se folosea mai mult pentru zeamă, pentru că îi dădea un gust bun. Dar carnea nu era fragedă, de aceea nici preparatele nu erau foarte populare”, explică Georgeta Filitti..

Fuduliile de cocoş

Ingredientele nu erau tocmai speciale. În schimb, modul de preparare era migălos şi necesita mult timp. Carnea se macera în baiţ, cu oţet şi mirodenii. Dintre toate specialităţile, fuduliile de cocoş erau partea „grea” a meniului. „La aceste petreceri, mâncarea era foarte nesănătoasă. De exemplu, fuduliile de cocoş, care sunt foarte săţioase, erau ca nişte boabe de fasole puse într-o farfurie. De aceea această masă nu era o plăcere pentru toată lumea, pentru că picau greu”.

O măiestrie a bucătarilor vremii rămân însă capetele de animale, curăţate şi fierte. „O artă culinară era desfacerea oaselor cu un cuţit mărunt, până se ajungea la creier, care se fierbea într-o supă de mirodenii. Fructele uscate erau servite ca garnitură - caise, vişine, prune, iar ca mirodenii se foloseau foarte mult cuişoarele şi scorţişoara -, ceea ce folosim azi mai mult pentru deserturi”, spune istoricul.

Frigiderul acelor vremuri era o imensă groapă în care se aşezau straturi- straturi de paie şi gheaţă. Adusă cu sania din râurile încremenite, gheaţa rezista în groapă până în luna august. Potrivit mărturiilor străinilor care vizitau în acea vreme România, adevăratele delicatese erau murăturile în saramură. „Cele în oţet se găseau deja în toată Europa, dar cele în saramură erau o specialitate. Iar fructele murate, ca un pepene făcut stea, era ceva nemaipomenit. Şi piftiile erau ceva nemaîntâlnit pentru străini, pentru că românii strecurau în farfurie şi bucăţele de legume. Mâncarea colorată fura atunci ochii”, povesteşte Georgeta Filitti.

Petreceri cu „podărese” pentru turci

La ospeţele boiereşti, femeile din familie n-aveau voie să participe. Gelozia funcţiona la fel de bine şi atunci, iar boierii îşi ascundeau nevestele, fiicele şi surorile de ochii invitaţilor străini, în special de turci.

„La mesele mari, femeile nu puteau lipsi, totuşi, pentru că turcii, negustori sau soli, întrebau de soţiile lor. Aşa că boierii chemau «podăresele», adică femeile uşoare care atunci stăteau în preajma podurilor. Le îmbrăcau cu haine din garderoba Curţii şi jucau rolul de boieroaice rafinate”..

De regulă, bucătăriile erau îndepărtate de salon, din cauza mirosului. Kogălniceanu povesteşte despre o masă la Hotelul Sankt Petersburg din Iaşi ca având „befstecuri, anghemahturi, budinci şi blamanjile, cremă făcută din lapte şi migdale. Bucătăria era departe de casă. Slujitorii aduceau bucatele înotând în noroiu, pe gheţuş sau pe viscol. De aceea felurile erau de multe ori reci”.

REŢETE DOMNEŞTI

Din meniul boieresc al Cantacuzinilor

MÂNCARE DE OAE - Căpăţâna – Dupre ce o vei griji bine cu apă îndezată, să-i scoţi creirii binişor şi să-i fierbi în apă cu sare. Deci să-i laşi să se răceasă şi, dupre ce se vor răci, să-i toci mărunt, amestecându-i cu foi de pătrânjăi tocate şi două–trei galbenări de ou şi, cu toate dimpreună, amestecându-i bine, să umpli iar căpăţâna şi să-i pui oasele la loc, legând-o cu o sfoară să nu se dezlege, apoi să o pui în tingire dimpreună cu picioarele, puind-o zeamă de carne să o acopere de patru-cinci degete. Să-i pui dresuri de sare, grăunţe de agreş cu aguridă, dupre vremi, iară iarna vişine uscate, ceapă prăjită cu unt, erburi tocate şi o fiarbe.

DE LA CURTE

Cartea de bucate a lui Vodă

ŞALĂU, BIBAN – Dupre ce vei griji peştele, pune-l în tingire, puindu-i untdelemn, apă, zeamă de lămâe, sare, piper, scorţişoară, vişine uscate, ceapă tocată, erburi tocate, şi-l fiarbe. Vrând într-alt fel să-l faci, în loc de vişine pune-i agreş au grăunţe de aguridă întregi şi când va fi aproape de fiert, pune-i ierburi tocate. Şi pentru ca zeama can groscioară, pune-i migdale pisate au nuci.

OSTROPIEL CE SE CHEAMĂ CRĂESC – Să iai o ulceluşă zmănţuită au o tingire spoită, în care să pui patru dramuri de scorţişoară pisată, opt dramuri de oţet şi să-i acoperi bine ulceaoa cu hârtii, apoi cu capacul, să năduşască bine. Acest ostropiel cald să poate mânca cu tot cu feliul de fripturi, atât dumesnici, cât şi sălbateci.

SCHIMBĂRI..

Exotismul culinar este dat de apariţia bucătarilor străini în restaurantele luxoase ale Capitalei

Georgeta Filitti povesteşte că influenţele occidentale au fost decisive în perioada interbelică. Restaurantele cochete aduc bucătari străini, francezi sau italieni, iar românii încep să fure de la ei meserie. Cu toate astea, ajung să-i întreacă în măiestrie. Aşa s-a întâmplat şi cu celebrul patiser Capşa, care, după doar zece ani de cofetărie, ajunge să ia medalia de aur în Franţa, la o expoziţie. Ceea ce alinia Bucureştiul lângă celelalte capitale europene erau bulevardele cochete şi berăriile, iar străinii preferau, departe de eleganţa restaurantelor, câr ciumile unde se mânca ieftin, mult şi bine.

Marketing garantat cu lăutari

„Cu impact formidabil” - aşa descrie istoricul micile formaţii de lăutari, antamate pe lângă localurile ascunse din Bucureşti: „Era o concurenţă în a oferi lucruri gustoase şi distracţie la un preţ cât mai mic.. Lăutarii, ţigani fără vreo cultură muzicală, îşi pun amprenta pe brandul românesc de atunci.

După 1850, apar expoziţiile internaţionale, la care participă şi românii. Arătau mostre de porumb, dar aşa nu puteau cuceri pe nimeni cu asta. Aşa că aduceau lăutarii. Până în 1939, la New York, pavilioanele erau însoţite de aceşti muzicanţi”.

Mesele oficialilor, niciodată cu mititei

Simplificate ca dificultate de preparare, mâncărurile devin mai sănătoase. Din reţetare dispar specialităţi greoaie, iar prepararea durează mult mai puţin: fiert sau prăjit în tigaie.

Ciorbele şi supele dispar din meniul unei mese cu ştaif, iar să oferi mititei invitaţilor nu era semn de mare eleganţă. Iar ce conta cel mai mult era aranjarea mesei - după model francez sau englez . Tacâmurile sunt din argint şi apar cele speciale pentru mâncărurile din peşte.

À la Bucureşti

Meniurile, pe care Georgeta Filitti le descrie ca fiind opere de artă, se trimiteau musafirilor împreună cu invitaţiile, iar după masă erau iscălite pe spate, în semn de recunoştinţă faţă de gazdă. Erau scrise de caligrafi adevăraţi, cu cerneală, sau gravate frumos în carton.

La palat, paleta gastronomică era simplistă: o salată de crudităţi, carne de pui rece, glavionetă făcută pe frunze de ienupăr, icre negre, tarte de fructe, vinuri de soi şi lichioruri. Perioada se mai remarcă şi prin preparatele nu tocmai deosebite, dar care atrăgeau prin „à la”: „La Bulevard, erau mâncărurile à la Bulevard, la fel şi la Chateaubriand sau Athenée Palace”, spune istoricul. "Era o concurenţă în a oferi lucruri gustoase şi distracţie la un preţ cât mai mic. Lăutarii, ţigani fără vreo cultură muzicală, îşi pun amprenta pe brandul românesc.",

RESTAURANT

Specialităţi din localuri vechi

PATEU DE VÂNAT – Produse necesare pentru o persoană: o jumătate de fazan, jumătate de pahar de aspic, madera, ciuperci sau trufe, două linguri de brânză de vânat, 80 de grame de aluat, sare, piper.

Pregătim aluatul şi îmbrăcăm cu dânsul forma de pateu, ungem marginile aluatului cu ou şi umplem forma până sus cu mazăre uscată.

Umplutura de vânat se face astfel: desfacem fileurile de pe oase, scoatem pieliţele, presurăm sare şi piper.

Frigem fileurile în unt înfierbântat, dar mijlocul să rămână sângeriu. Punem la rece fileurile fripte, apoi cu un aparat scoatem din ele rondele de mărimea unei monede. Din rămăşiţele fileurilor şi din restul cărnii fazanului, pregătim brânza de vânat.

REŢETĂ DIN 1930

FORŞMAC DE CARNE - Carne de vacă sau de viţel, trei cartofi, 25 de grame de unt, o lingură de smântână, un ou, o ceapă, o scrumbie, brânză după gust, sare, piper.

Treci carnea prin maşină, o pui în piuliţă, unde adaogi cartofi fierţi daţi prin sită, ceapă tăiată şi prăjită în unt, smântână groasă, scrumbie curăţată şi tocată.

Se pisează totul până ce compoziţia se preface într-o masă uniformă. Adaogi ouă crude întregi, sare, piper şi parmezan ras şi vâri forma în cuptor la foc viu.

Când compoziţia se rumeneşte pe deasupra şi se desprinde jur împrejur de pereţii formei, scoatem forşmacul, turnăm sos de tomate cu smântână sau numai sos de smântână.

Fetele de la litere nu fac doar cosuri

Al meu logodnic, pe jumatate sot si coleg de camera e un mare devorator de muzica buna, asta pentru ca a crescut intr-o perioada in care chiar se asculta muzica de calitate. Pana la el, ma consideram o mare cunoscatoare, imi dau seama ca nu-i ajungeam nici pana la varful unghiei in ceea ce priveste cultura muzicala. In plus, eram cam superficiala si nu aveam curiozitatea sa ascult muzica romaneasca buna. Vroiam numai straini. Cu el am descoperit ca nu era chiar asa. Avem si noi trupe si artisti care merita. Introducerea asta plictisitoare, de fapt, are scopul de a va prezenta o trupa pe care nu cred ca o stiu prea multi. Aievea e numele trupei si canta un pop inteligent, electronic. Ultimul album l-a lansat in 19 decembrie pe net. Albumul se cheama "Cinema". Seamana cu jazzul, dar nu e. E al doilea album. Iar solista, Marta Hristea e absolventa de litere. Asta o spun, pentru ca cunosc niste tipi, colegul meu de camera si colegul lui de bere, care fac tot timpul comentarii rautacioase la adresa fetelor de la litere.
"Dincolo de faptul ca a fost autoprodus, depasindu-se astfel etapele fabricatiei si distributiei, Cinema-ul se (auto) recomanda prin calitate. Avem de-a face cu un album de lounge & soft acid jazz de nivel international. Alte posibile atribute: intelligent pop, nu-jazz. Treisprezece piese reusite, incadrabile dupa opinia semnatarului in doua categorii: trip jazz si classic update jazz." (http://www.muzicisifaze.com)
Ascultati albumul si astept comentarii - http://aievea.ro

Schiatul neaos

Stiu ca perioada friguroasa aduce beneficii celor care mor dupa sporturile de iarna, asa ca m-am gandit sa le fac o bucurie si sa le aduc la cunostinta deschiderea unei noi partii de schi, in niciun caz echivalenta uneia din Austria, dar macar e de-a noastra. Un prieten comun ne-a trimis azi un link cu mentiunea "un motiv in plus sa vii la Victoria". Daca mai tineti minte am scris despre o abatie interesanta, ascunsa de ochii curiosilor si de un oras la poalele Fagarasilor: Victoria. Daca frunzariti din cand in cand Academia Catavencu sau macar o accesati online o sa cititi un articol al Bursucului gastric despre un restaurant inedit de acolo numit Paradis. Acum imprejurimile oraselor Victoria si Fagaras s-a mai imbogatit cu Partia de schi de la Dragus. Din cate am vazut pe site-ul dedicat zonei, partia a fost deschisa oficial pe 27 decembrie anul trecut. E si o cabana cu un resturant vanatoresc si cred ca merita incercat. Nu schiez, dar imi place sa vizitez locuri noi, asa ca in aprilie, pe la Pasti, vizita la Victoria se va prelungi cu una in satul Dragus, cunoscut pana acum drept proprietarul celei mai bune retete de paine. Pana una alta, ia aruncati o privire aici: http://www.ski-brasov.ro/.

A trecut si ziua mea!

Ok, daca e sa fac o trecere in revista a zilei de azi, as putea declara cu sinceritate O MINUNATIE. Multumesc celor din jur, celor care au fost alaturi de mine, celor care m-au sunat sau mi-au dat mesaje. Cu mana pe inima spun ca aniversarea celor 32 de ani a fost cea mai frumoasa dintre toate de pana acum. Viata mea a fost destul de zbuciumata, mi-a placut sa o traiesc destul de intens si sa ma bucur de tineretea mea. Pe scurt, am cam facut ce mi-a trecut prin cap. Acum cugetand, am realizat ca mi-e bine si nu regret nimic. Ma simt implinita, mi-am facut un dar de pret: voi avea un copil, dar nu voi lasa niciodata sa moara copilul din sufletul meu.
Nu am pretentii sa imi fie citit blogul, sa mi se lase comentarii o mie, o trecere pasagera nu ma derajeaza, stiu ca exist, ma faca sa simt ca exist. Am ales sa scriu sub pseudonim, poate din lasitate sau o umbra de mister, am aflat ca persoane "simpatice mie" mi-au gasit blogul si mi l-au comentat pe la spate, foarte bine. Inseamna ca a insemnat ceva, am deranjat. Libertatea mea de expresie nu mi-o ingradeste nimeni. Iar in ceasul acesta, pot declara: Sunt fericita, linistita si sanatoasa! Si la fel ai mei! Asa sa fie pana la capat! Va doresc o noapte frumoasa ca a mea si multa voie buna in viata! La multi ani, Oana si sa-ti fie bine alaturi de Bocanel si tatal lui!

Mami, azi este ziua ta!

Mami, bebel are sa-ti spuna ceva: La multi ani si sa fii la fel de sanatoasa si vesela la anul pe vremea asta, cand eu o sa am vreo sapte luni de viata externa! Te imbratisez si iti mai dau cate un piciorus prin burtica sa stii ca exist.

Eu, bebel cel maricel

Sper ca v-ati obisnuit cu aparitiile mele saptamanale, cand intervin eu la mama pe blog si va tin la curent cu treburile mele interne. Sunt aproape de jumatatea existentei mele la mama in burta. Maine, poimaine o sa ne intalnim pe webcam si o sa va fac cu manuta. Cum spuneam, sunt la jumatate: am 19 saptamani. Sunt din ce in ce mai puternic, cred ca ma pot apuca de jogging cu tata si imi creste si parul, spre invidia lui. Sper sa am un par bogat, ca ai mei parinti nu prea promit. Tata se mira de mama ca doarme multe ore, cred ca la recordul somn eu sunt campion ca dorm cam 20 de ore, ma mai scol asa din cand in cand si ma joc cu piciorusele. Mama ma simte acum, pe langa buric. Incep sa aud zgomote. Ce se aude acum: aaa, e tata vorbeste, dar inca nu stiu cu cine. Acum va las, ma intorc la somn! Noapte buna, Bebel.
P.S. Am cam 22 cm si o greutate de baietel - 250 gr.

Hmmm... ce mare am crescut!

Azi am mai adaugat o saptamana de viata la mama mea in burta. Imi spun singur La multi ani pentru cele 18 saptamani. Sunt foarte fericit, ma joc in fiecare zi si rad de mama mea pentru ca inca nu isi da seama daca ce simte sunt eu sau gazele din burtica ei. Pana la urma, o sa realizeze ca de fapt sunt eu pisicherul, de acum ador sa ii fac farse si sa o fac sa rada. Sunteti curiosi ce mi se intampla in aceasta saptamana. Pai, m-am mai ingrasat un pic, asa ca acum am 200 de grame. Si sunt lungut asa cam de aproape 20 de centimetri, dar nu ma opresc aici. O sa fiu mare si frumos. Am ochii inchisi, dar pot distinge lumini si umbre. Actiunea nu e prea intensa aici, dar ma pregatesc cu tot sufletul de iesirea in lume cand o sa o si vad pe mama! Acum ma intorc la joaca. Va pup pe toti si mai transmitem live si alta data din Belly TV. Bebel

Ghici cine sunt cei de langa noi?

Nu stiu, vreau sa incep simplu prin a spune v-ati pus vreodata intrebarea ce istorie tainica ascund oamenii de langa noi, oamenii care au innebunit, s-au sinucis sau s-au ales strada? Vezi cate un film real, mergand pe strada si te ingretosezi tot cand trece un om al strazii pe langa tine, pentru ca lasa miasme in urma lui, iar tu, titratul si educatul, nu te amesteci cu plebea. V-ati pus vreodata problema ca nenorocul si soarta ironica iti schimba cu 180 de grade viata si te trezesti intr-un hau din care nu mai poti sa iesi si te lasi dus de val. Exista un barbat, il vedeti in fiecare zi la piata Victoriei, iesirea dinspre statuia Aviatorilor. E cuminte, tipicar si isi traieste existenta la intrarea in metrou sau pe o banca langa muzeul de geologie. Are haine de iarna, dar si de vara. Anul trecut avea o plapuma, acum isi inchide bine geaca si se ghemuieste pe niste cartoane. Cineva are grija de el ca primeste mancare. Ce te uimeste la el e ca asa mizer, stingher si al nimanui citeste in fiecare zi, carti, ziare si cred ca citeste mai mult decat orice intelectual obisnuit al vremurilor. Si are puterea sa zambeasca, sa comenteze si sa se adreseze oamenilor. Cine stie ce istorie secreta il inconjoara! Sau nesansa sau alegere proasta... Dar el exista, iar noi trecem in fiecare zi pe langa el gandindu-ne la criza, pretul gazelor si emisiunea de la TV. Noapte buna voua si barbatului de la metrou!
P.S. Vedeti filmul "The Soloist" cu Robert Downey Jr. si Jamie Foxx. Merita Oscar!

Pana de curent = Pana de idei

Am sa va supun la un fel de sondaj. Sa zicem ca este vineri seara, weekendul se deschide promitator in fata voastra. E o seara propice de iesit cu fetele la beraria Perestroika. Totul e minunat, razi, glumesti, bei o limonada (ca esti bortoasa), mananci o salata si depeni amintiri din facultate. Seara se incheie cu promisiunea revederii si pleci plin de speranta spre casa. Si mergi, si mergi si observi cu coada ochiului ca vecinii sunt luminati ca la Craciun, iar casa ta, unde te asteapta iubitul, e intr-un intuneric deplin. Te intrebi in sine: O fi adormit sau ce? Te apropii vertiginos si surpriza - ioc curent electric. Noroc ca esti dotat cu o lanterna de buzunar care culmea mai si functioneaza. Si te bucuri de nu mai poti de linistea casei intunecate.
Acum continuarea e ca s-ar putea sa te lase caldura si apa calda pentru ca toate depind de o centrala, care centrala depinde de curent bineinteles. Si stai si te invarti prin casa, gandindu-te ce ai putea face. Eu una am gasit solutia salvatoare: mi-am luat lanterna frontala si m-am apucat de citit (Supleantul de Petru Popescu, vi-l recomand cu caldura!) si am citit pe pat, in fund si pe buda, iar apoi cand am vazut ca lumina de la capatul tunelului nu mai venea am renuntat si am cazut lata si invinsa de somn.
Sondajul: enumerati-mi voi, cei care imi vizitati blogul, posibilitatile de petrecere a timpului cand pana de curent dureaza cam 14 ore.
Motivul- nu era vina Enel, era vina unei sigurante vechi a casei, iar Enelul a venit la noi dupa vreo doua reclamatii, a doua zi pe la 12:00, cand incepuse puiul sa se trezeasca la viata in congelator.
Pana la noi aventuri, eu si bebel va pupam dulce.

P.S. Ce s-ar face lumea intreaga daca intr-o zi s-ar termina curentul?

Identitatea lui Bebel

Am intrat in saptamana 17. Sunt mare, sunt aproape de latimea unei foi A4. Ma joc in continuare in burta, dar mama e prea nesimtitoare ca sa ma simta. Sunt un baietel cu identitate, unic, de acum mi s-au format amprentele, respir si fac pipi. Am inceput sa o cam chinui un pic pe mama. De ce? Ca am inceput sa cresc, asa cam cu 2 cm pe saptamana, iar "marsupiul" ei se tot umfla si o mai dor din cand in cand ligamentele, ca uterul creste si el. Nu e suparata pe mine, dar abia asteapta sa ajunga acasa, sa se schimbe in pantaloni scurti ca moare de cald si sa doarma de-l sperie pe tata. Acum ma intorc la joaca, o sa revin cu alte vesti de la mine din lumea intrauterina. V-am pupat! Bebel

Mister elucidat ....gratie tehnologiei moderne

Ieri seara, pe la orele 18:00 am aflat ce este alienul nostru, colocatarul din burtica mea, daca se poate numi burtica. Este o mandrete de flacau, jucaus nevoie mare si indragostit de sportul somnului. Nu m-as mira doar imi este fiu. Inca nu simt mormolocul, dar foarte curand o sa avem primul contact tactil. Senzatia mea cand l-am vazut pe monitor cum se juca cu manutele si piciorusele? Nu stiu daca o pot descrie cu acuratete in cuvinte. Spaima- el chiar exista!, bucurie - o sa fiu mama, e un pui de om facut de noi doi! si nerabdare - oare cum o sa arate, o sa fie frumos, mare, brunte, blond, saten? Oricum, un amalgam de sentimente care ma tin un pic in priza de atunci. Nu imi gasesc locul. In fine, ne apropiem de "venerabila" varsta de 17 saptamani si lucrurile interesante de abia de acum se ivesc.
In incheiere, la multi ani Ionilor si Ioanelor! Si felicitari prietenei mele care azi a nascut tot un baietel. O sa fie bine si o sa uiti de calvarul travaliului si al nasterii! Lucrurile bune abia acum incep. Ce bine e sa vorbesti inca din afara. Ma vad eu! O noapte frumoasa tuturor.