Butterfly on a wheel

Ne-am mutat

2011-02-18T20:36:00.002+02:00

Dragii mei, daca mai doriti sa ma lecturati si comentati, ma gasiti pe noul blog la adresa
http://mama-lui-radu.blogspot.com/.

Oare ploaia l-o fi impiedicat pe Asimo sa alerge

2010-05-15T20:51:00.000+03:00

Noroc ca mai iese omul prin oras si se mai intalneste cu prietenii ca asa afla de minunile tehnologiei, minuni care nu sunt recente, dar de ignorantul daca sta si casca gura pe la talk-show-urile vremii pierde ce e mai important. Ca o viitoare mamica am plecat in cautarea ultimelor piese importante ale trusoului de bebe si mi-am luat cu mine si o prietena ca fetele sunt cele mai bune si rabdatoare cand vine vorba de plimbarea prin magazine. La finalul sesiunii de aruncat cu banii in plina criza, am facut un popas de o ora la o limonada bio cu miere bio bineinteles si ne-am apucat de vorba. Amandoua fiind extrem de vorbarete am atins mai multe puncte de discutie. Printre ele: ASIMO. Ca sa nu ma fac de ras, nu am parut deloc mirata si subtil am cerut mai multe detalii. Cica azi pe linia de centura a Bucurestiului, pe la reprezentanta Honda a poposit Asimo. Nu un magar imagine a companiei ca vaca Milka, nici un domn botezat din lipsa de imaginatie a parintilor, ci un ditamai robotul umanoid de 50 de kg si 1,30 cm, care ar face parte dintr-un proiect de vreo 25 de ani. Prietena mea era nespus de entuziasmata de acest robot si astepta spectacolul cu sufletul la gura. Sper ca ploaia si vremea umeda sa nu-i fi dat batai de cap robotelului si sa se fin intepenit ca Omul de tinichea din Vrajitorul din Oz ca nu era Dorothy pe acolo sa-i unga incheieturile.

Pentru detalii suplimentare, sunati-l pe Asimo. Glumesc luati de cititi aici si aici.

Mult a fost, putin a ramas

2010-04-28T16:15:00.005+03:00

Mult, putin... timpul a trecut al naibii de repede. Intre mine si bebelul meu vor sta in curand doar 7 saptamani probabile. Dar intalnirea se poate petrece mai devreme sau mai tarziu in functie de dorintele lui de a scapa de stramtoarea uterului meu. Ce simt acum? Am tot felul de sentimente contradictorii. Ma apuca spaima sau simt cum creste bucuria cu fiecare secunda care trece sau simt ca obosesc din ce in ce mai mult si din moment ce sunt o persoana extrem de activa, oboseala ma omoara.
Ce face el? Se misca, e foarte zglobiu si cu fiecare zi isi limiteaza aria de actiune. E un bebel asa cam pe gustul meu, ba cuminte si somnoros, ba plin de energie. Noaptea doarme. Ce tare ar fi sa doarma si cand va fi separat de mine. Potrivit informatiilor de pe site-urile consacrate ar avea in jur de 1,800 kg si cam 40 de cm. Surpriza va fi la eco din mai.
Ce face tatal? Se teme. E o chestie noua si ii este teama, nu de ideea unui copil sau de schimbarea radicala a viitorului, ci de faptul ca e 'produsul' nostru. Si de nasterea in sine. Dar pana la urma cine trece prin ea: eu sau el? Poate se va transmite telepatic.

"The Social Network"

2010-03-29T21:05:00.006+03:00

La un an dupa experimentul cinematografic al regizorului italian Dino Giarusso, care a adus pe marile ecrane "Feisbum!", film dedicat universului Facebook, este randul regizorului David Fincher (cunoscut pentru "The Curious Case of Benjamin Button" si "Fight Club") sa dea publicului cea de-a doua pelicula despre reteaua sociala. Spre deosebire de prima initiativa, filmul nu va aborda raportul existent dintre tineri si Facebook, ci va trece in revista geneza retelei.

Filmul, care va putea fi vizionat in cinematografe la sfarsitul acestui an - 15 octombrie 2010 in SUA, porneste de la anul 2004, anul infiintarii Facebook si ajunge pana in zilele noastre, acoperind totodata si povestea celor doi fondatori Mark Zuckerberg si Eduardo Savarin.

La mucenicul mic sau mare

2010-03-09T21:25:00.004+02:00

Azi de 9 martie, cand ortodoxismul sarbatoreste pe cei 40 de mucenici ucisi la Sevastia, romanul cu mic cu mare consuma mucenici sau macinici cu zeama sau fara. Din cate citesc eu pe unele site-uri cu conotatii religioase, gasesc ca ziua asta e folosita pentru a prognoza vremea. Cica daca ploua acum ploua de Pasti, dar ce ne facem daca ninge. Inseamna ca ne prelungim sezonul friguros si omatos pana pe 4 aprilie. Nasol! Multi dintre noi cam asteptau razele usor imblanzite ale soarelui, prevestitor al anotimpului berilor, relaxarii si vacantelor.
Pana una alta, in ultim icnet de iarna, sa trecem la macinici. Ca sunt de mai multe feluri: mici, mari, zemosi, mierosi, muntenesti, moldovenesti, dobrogeni. Cine se trage din diverse parti ale Romaniei, stie, dar eu copilul de asfalt, crescut la Salajan mai putin. Eu stiu doua tipuri. Alea facute de bunica in copilaria mea. Cei zemosi si cei moldovenesti. Dupa o cautare rudimentara, descopar ca mancam dobrogeni, adicatelea in zeama, de cand m-a facut mama. Iar la cei muntenesti, tot in zeama, diferenta e ca miezul de nuca se coace la cuptor.
Cu cat sapi mai mult, cu atat descoperi ca mucenicii se mai numesc si bradosi. Si mai sunt si regateni si manastiresti. Daca iei retele la mana, iti dai seama ca de fapt sunt doar doua feluri. Si ramai un pic descumpanit. Sa inteleg ca fiecare isi numeste macinicii dupa zona din care provine. Bun asa! Dar mai buni sunt aia moldovenesti. Pentru mine! Nu e obligatoriu sa placa la toti. Vorba veche "De gustibus Non Est Disputandum". Hai la revedere si la 44 de pahare!

Va recomand.... Bucurestiul de odinioara

2010-02-27T10:08:00.015+02:00

In dimineata aceasta, am finalizat lecturarea unei carti extraordinare, gasita pur intamplator pe un raft intr-o librarie. Imi place la nebunie sa cutreier librariile din Bucuresti si sa ma pierd minute in sir intre vrafurile asezate dupa subiecte, autori sau specialitati pentru a descoperi cate o bijuterie scriitoriceasca contributoare la nivelul intelectual al curiosului. Si iata-ma in fata unei asemenea comori.
Cu ceva vreme in urma, nici nu imi mai amintesc momentul cu precizie, am cumparat o carte mica, subtire, simpla, dar eleganta, cu un titlu pe masura: "Captivantul Bucuresti Interbelic". Fiind o mare amatoare de povesti si intamplari inedite din trecut, am devorat-o de-a dreptul si m-am gandit sa v-o recomand si voua pentru ca include tot felul de informatii interesante si noi chiar si pentru parinti sau bunici. Vinovata de publicarea cartii se face editura particulara "Vremea", axata pe "divulgarea" unor documente inedite din istoria noastra. Cum este si cazul cartii mai sus pomenite, parte integranta dintr-o colectie de exceptie intitulata "Planeta Bucuresti". Descoperind-o recent am achizitionat doar doua carti, dar pe masura remuneratiilor lunare voi putea sa mi-o completez pentru ca, dupa parerea mea, merita toti banii.
Dar sa las vorbaria de-o parte si sa va instig la lectura. Cartea, scrisa de o distinsa doamna, profesor de chimie si fizica, dar totodata artist plastic si scriitoare, Graziella Doicescu, este impartita in 30 de capitole, concise, pline de informatii si date istorice originale. Porneste de la obiceiurile imobiliare ale vremii si trece in revista frizeriile, gogoseriile, cafenelele, cofetariile, carciumile si restaurantele, cabaretele, hotelurile, lasand la urma locurile de distractie, asta insemnand inclusiv teatrele si galeriile de arta. Frazele sunt scurte, pline de culoare descriptiva si menite sa-ti faca imaginatia sa umble brambura prin perioada anilor '20 si '40.
Aici am descoperit niste lucruri de care nu aveam habar si pot spune ca, in ciuda realitatii actuale a Bucurestiului, cartea este un promotor al iubirii fata de ceea ce a mai ramas frumos in el. O sa va spicuiesc cateva date din lucrare, lasand restul spre a va surprinde pe parcursul lecturarii:
- legat de mancare si venituri in anul 1938- un salariu mediu era de 6.000 lei, iar un kg de carne tocata costa 15 lei;
- frizerii erau un fel de felceri - aplicau ventuze scarificate cu care luau sange oamenilor;
- gogosile se faceau din aluat de cozonac - in actuala Piata Unirii exista pe atunci un stand numit "La Gogoasa Infuriata";
- ultimul bragagiu din Romania, un armean, Bairamovici, din Busteni, a trait din comertul cu braga si halvita pana in jurul anului 2000;
- cel mai vechi bar din Bucuresti era "Maxim", unde au debutat comicii anilor '30 Stroe si Vasilache;
- barul "Alcazar" sau "Zig-Zag" a avut-o invitata pe dansatoarea si cantareata de culoare Josephine Backer;
- iarna, lacul Cismigiu se transforma in patinoar, fiind si singurul din capitala;
- in parcul Carol existau turnul lui Vlad Tepes si o moschee, ulterior mutata vizavi de cimitirul Bellu;
- tot in Parcul Carol erau foarte multe hanuri si reconstituiri ale unor hanuri faimoase, de exemplu Hanul lui Manuc;
- bulevardului Elisabeta i se mai spunea si Hollywood;
- in anii '40, s-a infiintat teatrul "Ciulei", actualmente Nottara, proprietatea actorului si regizorului Liviu Ciulei.
Daca v-am convins, nu mai stati pe ganduri si treceti la treaba. Fascinantul Bucuresti interbelic va asteapta!

Targ de martisor

2010-02-19T20:28:00.007+02:00

Tot haladuind eu pe net am dat peste un banner care anunta organizarea unui targ dedicat sarbatorii venirii primaverii - Targul Martisorului. Evenimentul va fi organizat pe o perioada de 4 zile, intre 25 si 28 februarie, la Muzeul Taranului Roman. Locuind in zona, stiu ca, de fiecare data, cu ocazia unei sarbatori nationale sau a unei perioade mai speciale, muzeul s-a preocupat intotdeauna cu demararea unor proiecte de interes pentru locuitorii frumoasei capitale: piese de teatru pentru copii, difuzare de filme in aer liber, targuri cu specific. Si va spun ca s-au bucurat si de un real succes. Pentru cei care nu au habar, in muzeu exista un local unde poti manca produse romanesti si una dintre librariile Carturesti. In incheiere, va spun ca si Muzeul de Geologie organizeaza tot felul de expozitii cu vanzare. Ce imi spun mie toate astea: ca romanul a lasat-o mai moale cu mersul pe la muzee, dar la sindrofii si alte actiuni, ba!
Mai multe detalii aici.

Pianistul lui 1900

2010-02-11T22:21:00.003+02:00

Un vapor, un barbat, un pian.Un film vechi, cu un titlu ispititor “Legenda lui 1900”, ce te face sa te simti trist, dar si bucuros ca traiesti. Momente deosebite, desi inventate din viata unui barbat care nu a existat niciodata decat in mintea celui care a creat monologul “Il novecento” – Alessandro Baricco. Personajele nu sunt barbati frumosi si misteriosi, peisajul nu-ti taie respiratia, ci doar paleta coloristica a modei si elegantei feminine din vremea anilor ’20 si maiestria atingerii claviaturii pianului. Actiunea linistita, linia melodica desavarsita a lui Ennio Morricone, prestatia actoriceasca a lui Tim Roth te fac sa traiesti cu fiecare fibra a corpului acest film magistral realizat sub bagheta regizorului italian Giuseppe Tornatore (Castigator de Oscar cu filmul “Cinema Paradiso”).

Mai multe nu adaug. Inchei in schimb cu un citat magnific din opera italiana, care constituie punctul culminant al filmului:

“Nu este ceea ce vad care ma opreste

Este ceea ce nu vad

Intelegi, frate? E ceea ce nu vad… am incercat, dar nu era, in tot acel oras mare erau de toate cu exceptia unui sfarsit. Ceea ce nu vedeai unde se sfarseste. Sfarsitul lumii. Acum gandeste-te: un pian. Clapele incep. Clapele se sfarsesc. Stii ca sunt 88, aici nimeni nu te poate pacali.Nu sunt infinite. Tu esti infinit, iar muzica pe care o faci cu acele clape este infinita. Ele sunt 88. Tu esti infinit. Asta imi place. Cu asta pot trai. Daca eu urc pe acea scara si in fata mea se afla o claviatura formata din milioane de taste, milioane si miliarde de clape care nu se mai sfarsesc. Asta este adevarul ca nu se sfarsesc niciodata, iar claviatura este infinita. Atunci, pe acea claviatura nu poti face muzica. Te-ai asezat pe un scaun gresit: acela este pianul la care canta Dumnezeu”.

Bebel revine in forta

2010-02-08T20:47:00.003+02:00

Off, mama asta a mea a tot umblat teleleu si bineinteles ca m-a carat si pe mine peste tot, de, daca sunt colocatarul burtii ei! A inceput cu iesiri pe la niste viitori prieteni de-ai mei care s-au botezat si a culminat cu vizite peste vizite la omologi de-ai mei de 3 luni si respectiv o luna. Bine ca a mai obosit de umblat, stiu ca o ajuta la mentinerea tonusului, dar totusi mai, mama, mai vreau si eu sa navighez pe net si sa-mi informez vizitatorii despre evolutia vietii mele. M-a sarit o saptamana, acum am 21 de saptamani si am inceput sa sughit. Mama simte, dar simte si miscarile mele rapide din picioruse si manute in burtica. Le simte de doua ori pe zi. Nu, mama, nu mai sunt gaze. Acum chiar esti sigura de ceea ce simti. Acum sunt o frumusete de baiat, am sprancene si pleoape si chiar mi-au aparut si unghiutele pe degete. Aud chiar foarte bine. O aud pe mama cum canta. Trebuie sa-i spun cumva sa mai exerseze daca va vrea sa ma adorma cu vocea aia. Mai bine il lasa pe tata sa cante la chitara. Asa frumos canta, ma linisteste. Si iar e bine cand pun ei mana pe burtica, iar eu de partea cealalta ma lipesc de ei si ii simt. Ce o sa ma mai alint eu cand o sa ma intalnesc cu mama. Peste doua zile mergem la doctor. Iar o sa ma caute tanti aia cu chestia aia pe burta mamei si daca o sa am chef si nu o sa dorm o sa-mi arat fata. Acum o sa fiu mai frumos ca data trecuta si mai mare, asa de vreo 27 de centimetri. Daca pozele de la control vor fi frumoase, mama cu siguranta ma va pune aici pe blog. Va pup, Bebel.

Poveşti de să-ţi lingi degetele

2010-02-04T20:44:00.001+02:00

Primita pe mail. Foarte interesant:

OSPEŢE

La mesele boiereşti de altădată se dădeau şi câte 60 de feluri de mâncare. Farfuriile trebuiau să rămână goale.

Nesănătos mâncau şi boierii, ca şi românii de acum. Într-un portret făcut de istoricul Georgeta Filitti, bărbaţii aveau burţile mari, erau bolnavi de gută şi de ficat, din cauza mâncărurilor grase.

Speranţa de viaţă era mică, dar nimic nu mai conta când sosea invitaţia boierului la una dintre cele patru mese pe an, de Crăciun, de Bobotează, de Paşte şi încă una, aleasă cu ocazia unei alte sărbători. Prin faţa invitaţilor treceau şi câte 60 de feluri, iar jignirea cea mai mare era să nu laşi farfuria goală: „E de menţionat că era o bucătărie elitistă foarte gustoasă. Un motiv de mândrie era să oferi diversitatea meniului.

Felurile erau foarte multe, cel mai important era să mănânci tot din farfurie. Servitorii nu luau vesela din faţă, farfuriile se aşezau unele peste altele, până când se făceau munţi în faţa lor, de se căutau unul pe altul să-şi vorbească”, povesteşte Georgeta Filitti.

Ritual: toastul pentru Sultan

Pentru că nu lucrau câte opt-zece ore pe zi, boierii se trezeau târziu. Dimineaţa nu şi-o începeau cu un mic-dejun, ci direct c-o supă de carne sau cu o ciorbă acră. „Mâncau şi foarte multe dulciuri şi se înviorau cu o cafea, care se bea în filigene, nişte ceşti turceşti fără toartă”, spune istoricul.

Ospeţele începeau întotdeauna cu trei ceasuri de toasturi şi discuţii, iar primul se făcea întotdeauna în cinstea Sultanului. Aşa ajungeau boierii să bea în câteva ore câte cinci-şase ocale de vin românesc, nu prea tare: „Era şi înşelător, pentru că vinul de Cotnari părea uşurel, dar se ducea direct în picioare. Te ameţea cumplit”.

Mesele se întindeau cu preparate din carne de oaie şi de porc, iar carnea de vită era evitată. O explicaţie se găsea în faptul că vita era o carne muncită şi obosită.. „Vita se folosea mai mult pentru zeamă, pentru că îi dădea un gust bun. Dar carnea nu era fragedă, de aceea nici preparatele nu erau foarte populare”, explică Georgeta Filitti..

Fuduliile de cocoş

Ingredientele nu erau tocmai speciale. În schimb, modul de preparare era migălos şi necesita mult timp. Carnea se macera în baiţ, cu oţet şi mirodenii. Dintre toate specialităţile, fuduliile de cocoş erau partea „grea” a meniului. „La aceste petreceri, mâncarea era foarte nesănătoasă. De exemplu, fuduliile de cocoş, care sunt foarte săţioase, erau ca nişte boabe de fasole puse într-o farfurie. De aceea această masă nu era o plăcere pentru toată lumea, pentru că picau greu”.

O măiestrie a bucătarilor vremii rămân însă capetele de animale, curăţate şi fierte. „O artă culinară era desfacerea oaselor cu un cuţit mărunt, până se ajungea la creier, care se fierbea într-o supă de mirodenii. Fructele uscate erau servite ca garnitură - caise, vişine, prune, iar ca mirodenii se foloseau foarte mult cuişoarele şi scorţişoara -, ceea ce folosim azi mai mult pentru deserturi”, spune istoricul.

Frigiderul acelor vremuri era o imensă groapă în care se aşezau straturi- straturi de paie şi gheaţă. Adusă cu sania din râurile încremenite, gheaţa rezista în groapă până în luna august. Potrivit mărturiilor străinilor care vizitau în acea vreme România, adevăratele delicatese erau murăturile în saramură. „Cele în oţet se găseau deja în toată Europa, dar cele în saramură erau o specialitate. Iar fructele murate, ca un pepene făcut stea, era ceva nemaipomenit. Şi piftiile erau ceva nemaîntâlnit pentru străini, pentru că românii strecurau în farfurie şi bucăţele de legume. Mâncarea colorată fura atunci ochii”, povesteşte Georgeta Filitti.

Petreceri cu „podărese” pentru turci

La ospeţele boiereşti, femeile din familie n-aveau voie să participe. Gelozia funcţiona la fel de bine şi atunci, iar boierii îşi ascundeau nevestele, fiicele şi surorile de ochii invitaţilor străini, în special de turci.

„La mesele mari, femeile nu puteau lipsi, totuşi, pentru că turcii, negustori sau soli, întrebau de soţiile lor. Aşa că boierii chemau «podăresele», adică femeile uşoare care atunci stăteau în preajma podurilor. Le îmbrăcau cu haine din garderoba Curţii şi jucau rolul de boieroaice rafinate”..

De regulă, bucătăriile erau îndepărtate de salon, din cauza mirosului. Kogălniceanu povesteşte despre o masă la Hotelul Sankt Petersburg din Iaşi ca având „befstecuri, anghemahturi, budinci şi blamanjile, cremă făcută din lapte şi migdale. Bucătăria era departe de casă. Slujitorii aduceau bucatele înotând în noroiu, pe gheţuş sau pe viscol. De aceea felurile erau de multe ori reci”.

REŢETE DOMNEŞTI

Din meniul boieresc al Cantacuzinilor

MÂNCARE DE OAE - Căpăţâna – Dupre ce o vei griji bine cu apă îndezată, să-i scoţi creirii binişor şi să-i fierbi în apă cu sare. Deci să-i laşi să se răceasă şi, dupre ce se vor răci, să-i toci mărunt, amestecându-i cu foi de pătrânjăi tocate şi două–trei galbenări de ou şi, cu toate dimpreună, amestecându-i bine, să umpli iar căpăţâna şi să-i pui oasele la loc, legând-o cu o sfoară să nu se dezlege, apoi să o pui în tingire dimpreună cu picioarele, puind-o zeamă de carne să o acopere de patru-cinci degete. Să-i pui dresuri de sare, grăunţe de agreş cu aguridă, dupre vremi, iară iarna vişine uscate, ceapă prăjită cu unt, erburi tocate şi o fiarbe.

DE LA CURTE

Cartea de bucate a lui Vodă

ŞALĂU, BIBAN – Dupre ce vei griji peştele, pune-l în tingire, puindu-i untdelemn, apă, zeamă de lămâe, sare, piper, scorţişoară, vişine uscate, ceapă tocată, erburi tocate, şi-l fiarbe. Vrând într-alt fel să-l faci, în loc de vişine pune-i agreş au grăunţe de aguridă întregi şi când va fi aproape de fiert, pune-i ierburi tocate. Şi pentru ca zeama can groscioară, pune-i migdale pisate au nuci.

OSTROPIEL CE SE CHEAMĂ CRĂESC – Să iai o ulceluşă zmănţuită au o tingire spoită, în care să pui patru dramuri de scorţişoară pisată, opt dramuri de oţet şi să-i acoperi bine ulceaoa cu hârtii, apoi cu capacul, să năduşască bine. Acest ostropiel cald să poate mânca cu tot cu feliul de fripturi, atât dumesnici, cât şi sălbateci.

SCHIMBĂRI..

Exotismul culinar este dat de apariţia bucătarilor străini în restaurantele luxoase ale Capitalei

Georgeta Filitti povesteşte că influenţele occidentale au fost decisive în perioada interbelică. Restaurantele cochete aduc bucătari străini, francezi sau italieni, iar românii încep să fure de la ei meserie. Cu toate astea, ajung să-i întreacă în măiestrie. Aşa s-a întâmplat şi cu celebrul patiser Capşa, care, după doar zece ani de cofetărie, ajunge să ia medalia de aur în Franţa, la o expoziţie. Ceea ce alinia Bucureştiul lângă celelalte capitale europene erau bulevardele cochete şi berăriile, iar străinii preferau, departe de eleganţa restaurantelor, câr ciumile unde se mânca ieftin, mult şi bine.

Marketing garantat cu lăutari

„Cu impact formidabil” - aşa descrie istoricul micile formaţii de lăutari, antamate pe lângă localurile ascunse din Bucureşti: „Era o concurenţă în a oferi lucruri gustoase şi distracţie la un preţ cât mai mic.. Lăutarii, ţigani fără vreo cultură muzicală, îşi pun amprenta pe brandul românesc de atunci.

După 1850, apar expoziţiile internaţionale, la care participă şi românii. Arătau mostre de porumb, dar aşa nu puteau cuceri pe nimeni cu asta. Aşa că aduceau lăutarii. Până în 1939, la New York, pavilioanele erau însoţite de aceşti muzicanţi”.

Mesele oficialilor, niciodată cu mititei

Simplificate ca dificultate de preparare, mâncărurile devin mai sănătoase. Din reţetare dispar specialităţi greoaie, iar prepararea durează mult mai puţin: fiert sau prăjit în tigaie.

Ciorbele şi supele dispar din meniul unei mese cu ştaif, iar să oferi mititei invitaţilor nu era semn de mare eleganţă. Iar ce conta cel mai mult era aranjarea mesei - după model francez sau englez . Tacâmurile sunt din argint şi apar cele speciale pentru mâncărurile din peşte.

À la Bucureşti

Meniurile, pe care Georgeta Filitti le descrie ca fiind opere de artă, se trimiteau musafirilor împreună cu invitaţiile, iar după masă erau iscălite pe spate, în semn de recunoştinţă faţă de gazdă. Erau scrise de caligrafi adevăraţi, cu cerneală, sau gravate frumos în carton.

La palat, paleta gastronomică era simplistă: o salată de crudităţi, carne de pui rece, glavionetă făcută pe frunze de ienupăr, icre negre, tarte de fructe, vinuri de soi şi lichioruri. Perioada se mai remarcă şi prin preparatele nu tocmai deosebite, dar care atrăgeau prin „à la”: „La Bulevard, erau mâncărurile à la Bulevard, la fel şi la Chateaubriand sau Athenée Palace”, spune istoricul. "Era o concurenţă în a oferi lucruri gustoase şi distracţie la un preţ cât mai mic. Lăutarii, ţigani fără vreo cultură muzicală, îşi pun amprenta pe brandul românesc.",

RESTAURANT

Specialităţi din localuri vechi

PATEU DE VÂNAT – Produse necesare pentru o persoană: o jumătate de fazan, jumătate de pahar de aspic, madera, ciuperci sau trufe, două linguri de brânză de vânat, 80 de grame de aluat, sare, piper.

Pregătim aluatul şi îmbrăcăm cu dânsul forma de pateu, ungem marginile aluatului cu ou şi umplem forma până sus cu mazăre uscată.

Umplutura de vânat se face astfel: desfacem fileurile de pe oase, scoatem pieliţele, presurăm sare şi piper.

Frigem fileurile în unt înfierbântat, dar mijlocul să rămână sângeriu. Punem la rece fileurile fripte, apoi cu un aparat scoatem din ele rondele de mărimea unei monede. Din rămăşiţele fileurilor şi din restul cărnii fazanului, pregătim brânza de vânat.

REŢETĂ DIN 1930

FORŞMAC DE CARNE - Carne de vacă sau de viţel, trei cartofi, 25 de grame de unt, o lingură de smântână, un ou, o ceapă, o scrumbie, brânză după gust, sare, piper.

Treci carnea prin maşină, o pui în piuliţă, unde adaogi cartofi fierţi daţi prin sită, ceapă tăiată şi prăjită în unt, smântână groasă, scrumbie curăţată şi tocată.

Se pisează totul până ce compoziţia se preface într-o masă uniformă. Adaogi ouă crude întregi, sare, piper şi parmezan ras şi vâri forma în cuptor la foc viu.

Când compoziţia se rumeneşte pe deasupra şi se desprinde jur împrejur de pereţii formei, scoatem forşmacul, turnăm sos de tomate cu smântână sau numai sos de smântână.

Fetele de la litere nu fac doar cosuri

2010-02-02T17:36:00.006+02:00

Al meu logodnic, pe jumatate sot si coleg de camera e un mare devorator de muzica buna, asta pentru ca a crescut intr-o perioada in care chiar se asculta muzica de calitate. Pana la el, ma consideram o mare cunoscatoare, imi dau seama ca nu-i ajungeam nici pana la varful unghiei in ceea ce priveste cultura muzicala. In plus, eram cam superficiala si nu aveam curiozitatea sa ascult muzica romaneasca buna. Vroiam numai straini. Cu el am descoperit ca nu era chiar asa. Avem si noi trupe si artisti care merita. Introducerea asta plictisitoare, de fapt, are scopul de a va prezenta o trupa pe care nu cred ca o stiu prea multi. Aievea e numele trupei si canta un pop inteligent, electronic. Ultimul album l-a lansat in 19 decembrie pe net. Albumul se cheama "Cinema". Seamana cu jazzul, dar nu e. E al doilea album. Iar solista, Marta Hristea e absolventa de litere. Asta o spun, pentru ca cunosc niste tipi, colegul meu de camera si colegul lui de bere, care fac tot timpul comentarii rautacioase la adresa fetelor de la litere.
"Dincolo de faptul ca a fost autoprodus, depasindu-se astfel etapele fabricatiei si distributiei, Cinema-ul se (auto) recomanda prin calitate. Avem de-a face cu un album de lounge & soft acid jazz de nivel international. Alte posibile atribute: intelligent pop, nu-jazz. Treisprezece piese reusite, incadrabile dupa opinia semnatarului in doua categorii: trip jazz si classic update jazz." (http://www.muzicisifaze.com)
Ascultati albumul si astept comentarii - http://aievea.ro

Schiatul neaos

2010-02-01T22:22:00.005+02:00

Stiu ca perioada friguroasa aduce beneficii celor care mor dupa sporturile de iarna, asa ca m-am gandit sa le fac o bucurie si sa le aduc la cunostinta deschiderea unei noi partii de schi, in niciun caz echivalenta uneia din Austria, dar macar e de-a noastra. Un prieten comun ne-a trimis azi un link cu mentiunea "un motiv in plus sa vii la Victoria". Daca mai tineti minte am scris despre o abatie interesanta, ascunsa de ochii curiosilor si de un oras la poalele Fagarasilor: Victoria. Daca frunzariti din cand in cand Academia Catavencu sau macar o accesati online o sa cititi un articol al Bursucului gastric despre un restaurant inedit de acolo numit Paradis. Acum imprejurimile oraselor Victoria si Fagaras s-a mai imbogatit cu Partia de schi de la Dragus. Din cate am vazut pe site-ul dedicat zonei, partia a fost deschisa oficial pe 27 decembrie anul trecut. E si o cabana cu un resturant vanatoresc si cred ca merita incercat. Nu schiez, dar imi place sa vizitez locuri noi, asa ca in aprilie, pe la Pasti, vizita la Victoria se va prelungi cu una in satul Dragus, cunoscut pana acum drept proprietarul celei mai bune retete de paine. Pana una alta, ia aruncati o privire aici: http://www.ski-brasov.ro/.

A trecut si ziua mea!

2010-01-28T23:02:00.002+02:00

Ok, daca e sa fac o trecere in revista a zilei de azi, as putea declara cu sinceritate O MINUNATIE. Multumesc celor din jur, celor care au fost alaturi de mine, celor care m-au sunat sau mi-au dat mesaje. Cu mana pe inima spun ca aniversarea celor 32 de ani a fost cea mai frumoasa dintre toate de pana acum. Viata mea a fost destul de zbuciumata, mi-a placut sa o traiesc destul de intens si sa ma bucur de tineretea mea. Pe scurt, am cam facut ce mi-a trecut prin cap. Acum cugetand, am realizat ca mi-e bine si nu regret nimic. Ma simt implinita, mi-am facut un dar de pret: voi avea un copil, dar nu voi lasa niciodata sa moara copilul din sufletul meu.
Nu am pretentii sa imi fie citit blogul, sa mi se lase comentarii o mie, o trecere pasagera nu ma derajeaza, stiu ca exist, ma faca sa simt ca exist. Am ales sa scriu sub pseudonim, poate din lasitate sau o umbra de mister, am aflat ca persoane "simpatice mie" mi-au gasit blogul si mi l-au comentat pe la spate, foarte bine. Inseamna ca a insemnat ceva, am deranjat. Libertatea mea de expresie nu mi-o ingradeste nimeni. Iar in ceasul acesta, pot declara: Sunt fericita, linistita si sanatoasa! Si la fel ai mei! Asa sa fie pana la capat! Va doresc o noapte frumoasa ca a mea si multa voie buna in viata! La multi ani, Oana si sa-ti fie bine alaturi de Bocanel si tatal lui!

Mami, azi este ziua ta!

2010-01-28T10:04:00.002+02:00

Mami, bebel are sa-ti spuna ceva: La multi ani si sa fii la fel de sanatoasa si vesela la anul pe vremea asta, cand eu o sa am vreo sapte luni de viata externa! Te imbratisez si iti mai dau cate un piciorus prin burtica sa stii ca exist.

Eu, bebel cel maricel

2010-01-24T20:20:00.002+02:00

Sper ca v-ati obisnuit cu aparitiile mele saptamanale, cand intervin eu la mama pe blog si va tin la curent cu treburile mele interne. Sunt aproape de jumatatea existentei mele la mama in burta. Maine, poimaine o sa ne intalnim pe webcam si o sa va fac cu manuta. Cum spuneam, sunt la jumatate: am 19 saptamani. Sunt din ce in ce mai puternic, cred ca ma pot apuca de jogging cu tata si imi creste si parul, spre invidia lui. Sper sa am un par bogat, ca ai mei parinti nu prea promit. Tata se mira de mama ca doarme multe ore, cred ca la recordul somn eu sunt campion ca dorm cam 20 de ore, ma mai scol asa din cand in cand si ma joc cu piciorusele. Mama ma simte acum, pe langa buric. Incep sa aud zgomote. Ce se aude acum: aaa, e tata vorbeste, dar inca nu stiu cu cine. Acum va las, ma intorc la somn! Noapte buna, Bebel.
P.S. Am cam 22 cm si o greutate de baietel - 250 gr.

Hmmm... ce mare am crescut!

2010-01-17T10:09:00.002+02:00

Azi am mai adaugat o saptamana de viata la mama mea in burta. Imi spun singur La multi ani pentru cele 18 saptamani. Sunt foarte fericit, ma joc in fiecare zi si rad de mama mea pentru ca inca nu isi da seama daca ce simte sunt eu sau gazele din burtica ei. Pana la urma, o sa realizeze ca de fapt sunt eu pisicherul, de acum ador sa ii fac farse si sa o fac sa rada. Sunteti curiosi ce mi se intampla in aceasta saptamana. Pai, m-am mai ingrasat un pic, asa ca acum am 200 de grame. Si sunt lungut asa cam de aproape 20 de centimetri, dar nu ma opresc aici. O sa fiu mare si frumos. Am ochii inchisi, dar pot distinge lumini si umbre. Actiunea nu e prea intensa aici, dar ma pregatesc cu tot sufletul de iesirea in lume cand o sa o si vad pe mama! Acum ma intorc la joaca. Va pup pe toti si mai transmitem live si alta data din Belly TV. Bebel

Ghici cine sunt cei de langa noi?

2010-01-16T22:31:00.005+02:00

Nu stiu, vreau sa incep simplu prin a spune v-ati pus vreodata intrebarea ce istorie tainica ascund oamenii de langa noi, oamenii care au innebunit, s-au sinucis sau s-au ales strada? Vezi cate un film real, mergand pe strada si te ingretosezi tot cand trece un om al strazii pe langa tine, pentru ca lasa miasme in urma lui, iar tu, titratul si educatul, nu te amesteci cu plebea. V-ati pus vreodata problema ca nenorocul si soarta ironica iti schimba cu 180 de grade viata si te trezesti intr-un hau din care nu mai poti sa iesi si te lasi dus de val. Exista un barbat, il vedeti in fiecare zi la piata Victoriei, iesirea dinspre statuia Aviatorilor. E cuminte, tipicar si isi traieste existenta la intrarea in metrou sau pe o banca langa muzeul de geologie. Are haine de iarna, dar si de vara. Anul trecut avea o plapuma, acum isi inchide bine geaca si se ghemuieste pe niste cartoane. Cineva are grija de el ca primeste mancare. Ce te uimeste la el e ca asa mizer, stingher si al nimanui citeste in fiecare zi, carti, ziare si cred ca citeste mai mult decat orice intelectual obisnuit al vremurilor. Si are puterea sa zambeasca, sa comenteze si sa se adreseze oamenilor. Cine stie ce istorie secreta il inconjoara! Sau nesansa sau alegere proasta... Dar el exista, iar noi trecem in fiecare zi pe langa el gandindu-ne la criza, pretul gazelor si emisiunea de la TV. Noapte buna voua si barbatului de la metrou!
P.S. Vedeti filmul "The Soloist" cu Robert Downey Jr. si Jamie Foxx. Merita Oscar!

Pana de curent = Pana de idei

2010-01-14T20:46:00.003+02:00

Am sa va supun la un fel de sondaj. Sa zicem ca este vineri seara, weekendul se deschide promitator in fata voastra. E o seara propice de iesit cu fetele la beraria Perestroika. Totul e minunat, razi, glumesti, bei o limonada (ca esti bortoasa), mananci o salata si depeni amintiri din facultate. Seara se incheie cu promisiunea revederii si pleci plin de speranta spre casa. Si mergi, si mergi si observi cu coada ochiului ca vecinii sunt luminati ca la Craciun, iar casa ta, unde te asteapta iubitul, e intr-un intuneric deplin. Te intrebi in sine: O fi adormit sau ce? Te apropii vertiginos si surpriza - ioc curent electric. Noroc ca esti dotat cu o lanterna de buzunar care culmea mai si functioneaza. Si te bucuri de nu mai poti de linistea casei intunecate.
Acum continuarea e ca s-ar putea sa te lase caldura si apa calda pentru ca toate depind de o centrala, care centrala depinde de curent bineinteles. Si stai si te invarti prin casa, gandindu-te ce ai putea face. Eu una am gasit solutia salvatoare: mi-am luat lanterna frontala si m-am apucat de citit (Supleantul de Petru Popescu, vi-l recomand cu caldura!) si am citit pe pat, in fund si pe buda, iar apoi cand am vazut ca lumina de la capatul tunelului nu mai venea am renuntat si am cazut lata si invinsa de somn.
Sondajul: enumerati-mi voi, cei care imi vizitati blogul, posibilitatile de petrecere a timpului cand pana de curent dureaza cam 14 ore.
Motivul- nu era vina Enel, era vina unei sigurante vechi a casei, iar Enelul a venit la noi dupa vreo doua reclamatii, a doua zi pe la 12:00, cand incepuse puiul sa se trezeasca la viata in congelator.
Pana la noi aventuri, eu si bebel va pupam dulce.

P.S. Ce s-ar face lumea intreaga daca intr-o zi s-ar termina curentul?

Identitatea lui Bebel

2010-01-11T20:43:00.002+02:00

Am intrat in saptamana 17. Sunt mare, sunt aproape de latimea unei foi A4. Ma joc in continuare in burta, dar mama e prea nesimtitoare ca sa ma simta. Sunt un baietel cu identitate, unic, de acum mi s-au format amprentele, respir si fac pipi. Am inceput sa o cam chinui un pic pe mama. De ce? Ca am inceput sa cresc, asa cam cu 2 cm pe saptamana, iar "marsupiul" ei se tot umfla si o mai dor din cand in cand ligamentele, ca uterul creste si el. Nu e suparata pe mine, dar abia asteapta sa ajunga acasa, sa se schimbe in pantaloni scurti ca moare de cald si sa doarma de-l sperie pe tata. Acum ma intorc la joaca, o sa revin cu alte vesti de la mine din lumea intrauterina. V-am pupat! Bebel

Mister elucidat ....gratie tehnologiei moderne

2010-01-07T20:52:00.003+02:00

Ieri seara, pe la orele 18:00 am aflat ce este alienul nostru, colocatarul din burtica mea, daca se poate numi burtica. Este o mandrete de flacau, jucaus nevoie mare si indragostit de sportul somnului. Nu m-as mira doar imi este fiu. Inca nu simt mormolocul, dar foarte curand o sa avem primul contact tactil. Senzatia mea cand l-am vazut pe monitor cum se juca cu manutele si piciorusele? Nu stiu daca o pot descrie cu acuratete in cuvinte. Spaima- el chiar exista!, bucurie - o sa fiu mama, e un pui de om facut de noi doi! si nerabdare - oare cum o sa arate, o sa fie frumos, mare, brunte, blond, saten? Oricum, un amalgam de sentimente care ma tin un pic in priza de atunci. Nu imi gasesc locul. In fine, ne apropiem de "venerabila" varsta de 17 saptamani si lucrurile interesante de abia de acum se ivesc.
In incheiere, la multi ani Ionilor si Ioanelor! Si felicitari prietenei mele care azi a nascut tot un baietel. O sa fie bine si o sa uiti de calvarul travaliului si al nasterii! Lucrurile bune abia acum incep. Ce bine e sa vorbesti inca din afara. Ma vad eu! O noapte frumoasa tuturor.

La multe saptamani!

2010-01-02T20:08:00.003+02:00

Maine implinim 16 saptamani de sarcina. La multe saptamani de sanatate si liniste! Acum bebelul va ajunge la 15 cm lungime si o greutate de 120 de grame. Tatal, dupa mintea lui, spune ca e cat un Ipod. Acum incepe sa sughita, sa-si miste ochisorii si are unghii si gene micute. De acum incolo pana in saptamana 20 voi incepe sa-l simt miscandu-se. Stari de rau nu mai am, dar somn pentru toata lumea. Am batut recordul pisicii de somn de 20 de ore. Pot dormi tot timpul si poftele mi se schimba de la o zi la alta. Azi, de pilda, am iubit salata verde. E buna, ca tot ce e cu frunze verzi contine acid folic. Saptamana viitoare mergem la controlul lunar si la ecografie. Daca se va sinchisi sa se arate in toata splendoarea sa, poate vom afla daca e EL sau EA.

Pana atunci, noapte buna! Somnul e rege!

Primul mesaj

2010-01-01T15:13:00.003+02:00

Primul gand pe anul nou: Sa fim mai intelepti, mai buni si sa lasam frustarile deoparte, doamnelor si domnilor!

Pentru mine: sa ai un copil sanatos!

Pentru el: sa ma suporti!

Pentru parinti: sa fiti relaxati si sa va bucurati de nimicuri!

Pentru prieteni: sa aveti parte de toate lucrurile bune ale vietii!

Repetitia... mama invataturii

2009-12-30T22:54:00.003+02:00

Azi am tot facut tot felul de repetitii la petrecerea de maine seara. Un pic cam obositor pentru mine si Alienul meu. Nu revederea cu prietenii, ci statul pe scaun, care face picioarele sa se umfle si spatele sa te doara. In schimb ce imi lipseste este somnul de dupa-amiaza. Aici cred ca locatarul din mine are ceva de protestat ca l-am carat la shopping si la baute si haleli. S-o fi saturat si el, dar maine promit mamica ca dormim de ne rupem inainte de marea chefuiala.
Hai la multi si sa ne vedem cu mai mult bine pe 2010!

Si bebe sa fii cuminte si sa nu o superi pe mama!

Jurnal de sarcina

2009-12-29T22:21:00.002+02:00

Cineva m-a intrebat daca mi-am facut blogul pentru a tine un jurnal de sarcina. Nu, l-am facut cu mult timp inainte sa stiu ca o sa devin mamica si fost un fel de refugiu "literar" ca sa uit de tampeniile vietii de zi cu zi. Am stat si am cugetat si am decis sa mai pun din cand in cand si ceva despre Alienul din mine, cum e numit de viitorul sau tata. In primul trimestru de sarcina, prea multe nu sunt de povestit: greturi, gust amar in gura, sila pentru diverse produse alimentare, controale pe la medici, o gramada de analize, un pomelnic de analize, nu gluma! Acum am intrat in cel de-al doilea, starea de sanatate e buna, dar cu somnul stam cam prost. NU ne prea ajunge nici ziua si nici noaptea. Dar ne descurcam. In schimb, ce e nou e ca urmeaza ,peste cateva saptamani, nu prea multe, sa il simtim pe Alien ca un fluture in stomac sau ca un peste in lac... Atunci o sa fie chiar interesant si surprinzator. Revenim cu detalii! Pana atunci ne luptam cu foamea care creste si nu trebuie potolita ca pentru doi, cum zice vorba din popor. Noapte buna! de la mine si Alien.
P.S. Si burta creste cu fiecare zi ceva de speriat!!!!

Vremea sarbatorilor trece...

2009-12-28T20:26:00.003+02:00

In fiecare an, sa zicem, am facut un experiment pe propria-mi persoana. Am vrut sa vad cum percep sarbatorile, le percep ca la copilarie sau ca la adolescenta. Concluzia: sarbatorile de Craciun vor dainui tot timpul in copilul din mine, cu aceleasi miresme si aceleasi culori. O sa le astept intotdeauna cu nerabdare si ma voi pregati asa cum se cuvine. Dar tristetea mea cea mare este ca fata de copilarie, trec foarte repede, adaptate la timpul rapid de adult. Acum e ajunul, acum e Revelionul si gata incepem un an nou si misterios. Macar anul care vine, din punct de vedere profesional, reprezinta o pauza binemeritata. Motivul? Trecem la o noua etapa la care ma simt destul de incepatoare: maternitatea. Asa ca la anul poate o sa simt altfel sarbatorile prin ochii curiosi ai bebelului meu. La multi ani tuturor si sa ne vedem cu bine!

2009-12-25T09:35:00.000+02:00

LA MULTI ANI, APA DEBULATA!

2009-12-19T12:22:00.004+02:00

Deci, la multi ani mult mai superiori!

Stresul vânzătoarelor

2009-12-17T17:44:00.003+02:00

Azi am intrat într-un magazin pe calea Dorobanţilor, pentru că prietenei mele i-au sclipit ochii la o pereche de cizme. În incintă, semi-aglomeraţie şi două vânzătoare sau asistente de magazin. Marfa variată. Privirea mea la vederea "delicateselor" era uşor absentă... Prietena mea era clar hotărâtă să îşi achiziţioneze nu numai o pereche de cizme, dar şi o geantă. Bun făcut, procesul nu avea să dureze mult. In timpul acesta, o mămică şi o fetiţă adolescentă se tot holbau pe la diverse modele, cea mică fiind total nehotărâtă ce să-şi ia punând nervii tuturor la încercare.
În toată acţiunea ce m-a distrat nespus au fost comentariile şoptite ale vânzătoarelor, de genul "asta încearcă tot magazinul şi nu o să cumpere nimica"... Şi aşa mi-am amintit că atunci când eram studentă şi ruptă în ...buzunare, aveam o plăcere sadică să intru în magazinele fiţoase ca să probez, să încerc şi să stresez personalul, strâmbând din nas la oferte şi plecând în mare grabă, pe motiv de întâlnire urgentă....cu mâinile goale.
O seară frumoasă!

Pentru nostalgicii tineretii lor...

2009-12-15T22:21:00.003+02:00

Spectacolul va avea loc in Studioul de concerte «Mihail Jora», in data de 20 decembrie 2009, ora 19:00. Biletele se gasesc la casa de bilete a Salii Radio, str. G-ral Berthelot nr. 62-64. Pretul biletelor variaza intre 15 - 20 RON.

Va asteptam!

P.S. Mergeti cu incredere, corul suna foarte bine, in plus am o prietena in el si ii fac reclama.

TOT INAINTE!

Păcat

2009-12-02T16:47:00.001+02:00

Mare păcat că există unii dintre noi, că facem umbră pământului şi ne plac răutăţile. Păcat, mare păcat că lumea răneşte şi se simte extrem de satisfăcută. Păcat, mare păcat, că ne dorim rău unul altuia şi nu ştim să ne trăim clipa. Soarele apune şi umbra piere şi nu mai rămânem. Păcat.

Pauză

2009-11-13T09:51:00.003+02:00

Da, ştiu am luat o pauză, într-adevăr cam mare. O fi vorba de lene, tândăleală sau poate o mare lipsă de inspiraţie, inspiraţie de a-mi înşira gândurile personale sau nu.... pe o bucată de foaie virtuală. În ultimele luni, viaţa mea s-a derulat pe repede înainte sau aşa am simţit eu. Am fost în locuri la care nici nu am visat vreodată să ajung. Încă mă ciupesc ca să mă trezesc din visare şi să realizez că nu e o realitate. Din călătoriile mele extraordinare, nu m-am întors singură, ci cu un mic tezaur, un mic cocon care mai târziu se va transforma într-un fluture superb. O mare schimbare, o mare răsturnare de situaţie, dar binevenită şi aşteptată cu nerăbdare. Pauzele au şi ele rostul lor. Apar noutăţile, intervine dorul şi bucuria revederii. Pauzele doar sunt cheia succesului. Mi-a fost dor de el, jurnalul, dar nu mi-am dorit să îl umplu de platitudini... am vrut doar să înşir gânduri personale cu conţinut pe o hârtie virtuală. O zi frumoasă!

Mâine o zi mare în viaţa mea!

2009-10-28T17:35:00.001+02:00

Mâine am mari emoţii. O să aflu şi o să văd ceva ce reprezintă cel mai preţios dar din viaţa mea. O să revin....cu amănunte. O seară frumoasă vă doresc tuturor! Mara.

Episodu' 2: Joaca de-a teatru

2009-10-14T21:59:00.009+03:00

Cum am declarat şi spus, promisiunea e promisiune! Un alt episod din viaţa mea, care mă face să zâmbesc, este cel legat de organizarea şi punerea în scenă a unor piese clasice sau nu de către noi, picii de la bloc. Desfăşurarea acţiunii nu era aşa la 'tui măsa, era pregătită cu minuţiozitate şi răbdare de 2, 3 dintre noi, pornind de la alegerea scenariului, durata piesei, distribuţia, aranjamentul scenei şi data premierei. La momentul actual chiar nu îmi mai aduc aminte ce piese s-au jucat, dar ştiu că s-au bucurat de un real succes.
Aveau loc repetiţii în fiecare zi până la marea premieră, se pregăteau costumele, iar ulterior se făceau invitaţiile verbale îndeosebi bunicuţelor şi bătrânilor de pe scara noastră, selectându-i pe cei singuri fără nepoţi, stabiliţi la garsoniere. Interesant era că nu ne refuzau, onorau invitaţia şi primeam şi flori de la ei.
Ştiu că asta nu e o povestire cu haz şi cu furturi inocente de la precupeţele din piaţă, dar e o frântură din copilăria frumoasă a unor copii frumoşi, acum adulţi întârziaţi.
Să bată gongul! O noapte bună!

P.S. Mişule, mai lasă critica şi virgulele mele în pace. Nu toţi sunt culţi în cap ca tine şi în plus, vorba prietenului Becu: ej mic!

Episodu' 1 - Goana după de-ale gurii

2009-09-17T11:37:00.007+03:00

Verile în copilărie aveau aşa un quelque chois, îmi păreau lungi şi călduroase sufleteşte pentru că eram întotdeauna înconjurată de prieteni. Sunt o persoană destul de sociabilă şi deţin un număr considerabil de amici simpatici.
În fine, verile mi le petreceam la părinţi, pentru că pe perioada şcolară, mă aflam sub supravegherea atentă a bunicii. Deci, verile la părinţi, la bloc, într-un cartier acum considerat rău famat sau mărginaş, populat de clasa muncitoare. Gaşcă numeroasă, fete şi băieţi de toate vârstele, trebuia să ne umplem ziua cu ceva şi născoceam tot timpul câte o ghiduşie. Cele mai palpitante mi se păreau atârnatul portofelului în copac ca momeală pentru trecători, aruncatul ouălor şi cartofilor de la balcon şi furatul din piaţă. Ce urât, tocmai m-am autodenunţat.
Acest episod este dedicat procurării de legume şi fructe din piaţă, gratis şi fără aprobarea producătorului, respectiv vânzătorului. Planul era următorul: ne împărţeam pe grupe, după gradul de tupeu; apoi se dădea semnalul de răspândire şi ne împrăştiam aleator printre tarabe. Tupeistul se apropia de victimă, cu o privire timidă, uşor lăcrimoasă, întrebând încetişor cât este kilogramul, în timp ce, cu uşurinţă, extrăgea din grămada de mai de jos mere, pere, caise şi le dosea cu dibăcie în tricou la el şi la acoliţii lui. După o târguială de juma de oră prin piaţă, ne reuneam şi porneam fericiţi spre bloc, spre lift, în scopuri nobile, de blocare a traficului pe scară pentru a ne bucura de produsele bio căpătate.
Seria will continue...

În curând - seria amintiri din copilăria..... mea

2009-09-14T23:17:00.002+03:00

Recunosc, am cam lăsat-o baltă cu blogul. Acum am revenit... o să încep o serie nouă de amintiri din copilărie. Dedicate vouă şi prietenilor mei. O noapte frumoasă şi caldă. Pe curând!!!

Madonna booed in Bucharest for defending Gypsies

2009-08-28T23:29:00.001+03:00

Preluare de pe site-ul http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/celebritynews/6102634/Madonna-booed-in-Bucharest-for-defending-Gypsies.html.

Parabolă

2009-08-28T09:41:00.004+03:00

Aţi văzut "Îndoiala", filmul de Oscar? Interesant, interpretarea deosebită a lui Meryl Streep, dar nu despre asta vreau să vorbesc acum. A fost o secvenţă în film care mi-a mers la casa sufletului: slujba de duminică, preotul în amvon, subiectul predicii BÂRFA. Două femei dintr-un oraş îl bârfiseră pe un domn. Una dintre ele merge la biserică pentru a se spovedi. Preotul află de bârfă şi o mustră, o trimite acasă ca să ia un cuţit şi o pernă. Femeia întreabă ce să facă cu ele. Preotul îi răspunde să taie perna şi să vadă ce se întâmplă. Femeia îl ascultă, se duce acasă şi taie perna cu cuţitul. Camera e invadată de fulgi, fulgi care se împrăştie peste tot şi ies şi pe fereastră. Femeia se uită şi nu ştie ce să mai facă, se întoarce la preot şi îi spune că a terminat. Preotul zâmbeşte şi îi spune să se întoarcă să-i adune. Femeia îl priveşte nedumerită şi îi zice că îi este imposibil să îi adune, probabil sunt sute de fulgi. Atunci preotul îi zice: Asta e Bârfa! Frumoasă poveste, de fapt înţeleaptă. O zi frumoasă!

Mărturi(siri) de dragoste

2009-08-16T23:27:00.002+03:00

Hand-made toasting glasses

2009-08-14T21:48:00.001+03:00

Intelighenţia umană

2009-07-28T23:18:00.005+03:00

Am lipsit cam mult într-adevăr, dar mi-am luat o mică pauză şi o binemeritată vacanţă că am obosit. Oricum, nu e genul meu să stau toată ziua bună ziua să scriu tot ce mestec sau îmbrac sau văd pe stradă. Am absentat motivat: căldură mare, mon cher şi lipsă idei.

Acum cum stăteam eu şi mă spălam pe dinţi, mă gândeam ce înseamnă pentru mine inteligenţa la o persoană. Culmea, nu şcolile, dar asta nu înseamnă că nu îi respect şi îi admir pe cei cu şcoli. Nemulţumirea mea ţine de grupul de persoane ce-şi aduc laude şi lauri declarând în stânga şi în dreapta câte institute urmează sau au urmat. Nu, pe ăştia îi detest. Inteligentul e modest, face un enunţ când trebuie, susţine o idee când e cazul. E ceva asemănător cu "Mutu tace şi face". E cel care are carismă, care atunci când narează ceva, ceilalţi simt plăcerea audierii, este cel care face mii şi sute de studii postuniversitare, doctorale şi le fructifică, nu se făleşte doar cu diplomele înrămate plasate pe pereţi. Am cunoscut nişte inteligenţi, puţini şi rari, dar valoroşi. Mă mândresc că îi cunosc şi ei sunt prieteni cu mine. Ideea mi-a venit de la Paler Octavian, cel care învăţa 26 de pagini într-o oră şi a făcut trei facultăţi, cel pe care nu cred că l-aţi auzit făcând o mare scofală din absolvirea unor şcoli.

Apropo, citiţi "Autoportret într-o oglindă spartă" de Paler şi mai daţi o raită pe sus pe la terasa la motoare, de la Teatrul Naţional. Nu de alta, dar mai sunt piese de teatru. Atenţie la rezervări că riscaţi să pierdeţi biletele. O noapte frumoasă şi pe mâine. Să ne auzim cu bine.

Ziarul de seară

2009-07-05T08:55:00.008+03:00

Preocupaţi de grijile noastre zilnice, nu prea mai avem timp să observăm în jurul nostru întâmplările inedite care dau atâta culoare vieţii. Este bine cunoscută şi ştiută pasiunea românilor pentru lecturarea ziarelor gratuite dis-de-dimineaţa, întrucât tot timpul mă lovesc de ei pe la metrou, dar pasiunea pensionarilor pentru unele ziare m-a lăsat mută şi fascinată, într-o tâmpă admiraţie.
Sâmbătă seară, într-un colţ de stradă, lângă o piaţă din Bucureşti. Stăteam liniştită în aşteptarea unei persoane şi picam în contemplarea străzii şi forfotei din jurul meu. Cerul era înnorat, un pic răcoare şi din când în când câte un strop. Eram eu, o tanti, nebuna pieţei, şi unu, doi, trei pensionari. Fix în acelaşi loc. Intrucât ploaia tot dădea semne că vrea să intre pe scenă, eu, pensionarii şi nebuna ne refugiasem sub o copertină. Acum, eu gândeam "or aştepta autobuzul să se ducă acasă, dar staţia este mai încolo şi tot acoperită". Păreau să se cunoască, dar în acelaşi timp se ignorau şi priveau nepăsători în zare. O fi vreun obicei, de tip "sâmbătă seară ne întâlnim la poartă sau în bătătura satului să punem ţara la cale". Dar ei nu puneau ţara la cale. Grăbit, un alt pensionar traversa strada, aruncând priviri întrebătoare către chioşcul de ziare. Surprinzător, unul dintre colocatarii mei vorbi: "Ai pierdut azi presa? Nu-i nimic, vine mai târziu." Urmat de un schimb de zâmbete şi apoi, ţâţâieli de îngrijorare privind tineretul din ziua de azi (un motociclist trecu în trombă - sursa îngrijorărilor celor doi). Apoi, nimic. Stăteam. Furată de peisaj şi de imaginea unui copil al străzii drogat de abia se ţinea pe picioare, uit de vecinii mei şi mă trezesc din reverie la forfota ce venea din stânga mea. Cei trei pensionari şi alţii, nu ştiu de unde apăruţi, se ridicaseră grăbiţi şi se îndreptaseră spre chioşcul de ziare. Aglomerat fiind, nu zăream ce se întâmpla acolo, motivul agitaţiei. Iar, apoi, am înţeles: nu erau prieteni vechi vecinii mei de copertină, nu aveau obiceiul întâlnirii la piaţă spre a diseca lumea politică de la noi, se întâlneau în fiecare seară pentru un scop comun: Ziarul de seară. "Adevărul", mai precis. Spre a-l procura şi a pleca grăbiţi spre casă... Unde vă vedeţi peste 20 de ani?

IN MEMORIAM MICHAEL JACKSON

2009-06-26T21:34:00.007+03:00

Dirty Diana- click aici.

Lăsaţi ochii Nedei deschişi!

2009-06-25T20:13:00.001+03:00

No comment! Preluare de aici.

Apropos de alegeri ...

2009-06-10T22:29:00.006+03:00

Diverse cunoştinţe şi prieteni m-au tot judecat că nu particip la alegeri, fie locale, fie ele europarlamentare. Intr-un fel, ei au dreptate, că mai sunt şi alţii care procedează ca mine şi poate noi aştia minoritarii absenteişti au aduce oarece modificări la viitorul patriei. Aşa cum declara pe la un post de televiziune Mircea Badea, sper ca nu confund, că românii s-au săturat de vorbe, vor fapte, s-au săturat de propagandă, vor ceva palpabil, ceva solid, trainic. Mai citesc şi eu din când în când, încerc să mă informez despre lucruri utile, nu politică, pentru că nu pot şi nu înţeleg politica românească şi nici nu vreau. Dar citesc despre unii şi despre alţii şi găsesc tot felul de programe şi proiecte sociale deştepte, chestii concrete care fac electoratul să se trezească din amorţirea şi nepăsarea în care a intrat în ultima perioadă. Indiferenţa ne caracterizează! În fine, ideea era să vă dau un exemplu: la ora actuală, o parte din copiii lumii sunt frustraţi, motivul, părinţi prea ocupaţi ce le oferă cadouri şi farafastâcuri, în loc de timp petrecut împreună şi atenţie. Marea Britanie a găsit o soluţie şi a elaborat un program care echilibrează munca şi viaţa personală. Părinţii cu copii sub 6 ani (ce importanţi sunt cei şapte ani de acasă!) pot înainta o cerere angajatorului în care să ceară o schimbare de program. Angajatorii nu sunt obligaţi să o aprobe, dar sunt obligaţi să se întâlnească cu anagajatul pentru a analiza cererea. Şi astfel, numeroşi părinţi britanici au reuşit să obţină un program mai favorabil vieţii de familie fără a scădea productivitatea muncii. Deci, mie mi se pare a fi ceva palpabil! Mă opresc aici... continuarea nu îşi are rostul.

O zi din viaţa urbei...

2009-06-04T16:27:00.004+03:00

Soare, gălăgie, praf, ambuteiaje, soare, cald, lene maximă şi, păi să o luăm de dimineaţă. Te trezeşti, întrebându-te ce zi a săptămânii e, şi porneşti agale, în stil zig-zag, neştiind dacă să te duci la toaletă sau să dai drumul la filtru de cafea. În drumul şerpuit, cu momente de ciocnire cu peretele, te decizi că vezica nu mai poate să aştepte şi laşi cafeaua pe locul secund. Împrospătat în urma duşului de dimineaţă, care la unii este opţional, te scufunzi între nişte perne moi şi îţi savurezi cafeaua cu gândul la câte ore mai ai până ţi se termină programul şi te întorci grabnic în vastele tale apartamente, pentru a-ţi începe cu adevărat viaţa.
Echiparea rapidă, după posibilităţi masca machiajului, şi purcederea pe strada la o oră când alţii dorm bine mersi şi doar doamnele şi domnii cu câini mai apar ici colo, printre copaci. Mersul pe jos este un sport binevenit la ore matinale, dar în acelaşi timp un chin, pentru că te încearcă o lene de te doare. Metroul, aceeaşi imagine, din nou şi din nou, băieţii de pe şantiere mirosind a Hugo Floss şi a Armandi, alergând după un loc că de "ie obosiţi!" şi privind cu disperare după ziarul gratuit, nu-i spun numele că nu fac reclamă. Ţigara colegului de transport aprinsă imediat la ieşirea din vagon pentru a-i simţi aroma de la prima oră şi cuvintele melodioase începute cu p... terminate cu a, ă mea etc.
După-amiază călduroasă pentru mine, lume ameţită, roind haotic, biciclişti, adolescenţi, bunicuţi la plimbare, adepişti strângând crengi uscate, plantând flori sau măturând, unul tunzând iarba, alţi patru fumând şi privind lehamite în zare după nemurirea sufletului, un politician lătrând despre corupţie şi minciună, mulţi strânşi ciorchine, soare, gălăgie, praf, ambuteiaje, lene maximă, casa ta, acasă...Ce bine!!! Casă, dulce casă.

Graseiaţii şi sâsâiţii

2009-05-27T22:24:00.006+03:00

Când eram foarte mică, aveam o imaginaţie de o durea capul pe mama (Nu că acum aş duce lipsă!). Aveam o fixaţie să îmi imaginez tot felul de lucruri, inclusiv la culcare. Pentru a adormi, născoceam un adevărat scenariu cu prinţi şi prinţese. Tata era mai mult plecat prin Turcia şi Iordania, iar eu eram convinsă că, de fapt, noi suntem o familie de turci şi transformam asta într-o laudă în faţa copiilor de la bloc. Ce să-i fac? De-ale copilăriei valuri. Dar o faza tare, de care mi-aduc aminte şi râd la gândul cam cât de cretină am fost, este cea legată de graseiaţi şi sâsâiţi. Am întâlnit la viaţa mea destui, am fost colegă cu ei şi am chiar membri ai familiei. Cel mai mult îmi plac graseiaţii, la maxim chiar. Îmi place la nebunie să îi aud vorbind, deşi ei nu sunt deloc încântaţi, comsiderându-l un defect. În copilăria mea tulburată, eram un fel de soră cu maimuţa şi încercam să imit orice şi pe oricine, pentru că mi se părea interesant. Aşa că mă străduiam şi făceam repetiţii în oglindă în speranţa că voi pronunţa aşa cum trebuie Rrr răţuşcă, Rămurică. Tentativele au fost neizbutite, iar eu m-am gândit să trec la sâsâiţi, având un văr în familie. Dar nici aici nu am reuşit, aşa că am lăsat-o baltă.

La ora actuală, prietenul meu mă mai ia în băşcălie, spunând că atunci când vreau să fiu preţioasă şi importantă, sâsâi cuvintele. Ce să spun!!!!

Merry Summer Christmas!

2009-05-19T23:13:00.003+03:00

Sunt foarte obosită în această seară, aşa că prea multe aberaţii n-am să rostesc.
Titlul e ciudat, ştiu, dar mă chinui de foarte mult timp să vă spun ceva: Românii sunt o poezie şi cum am auzit odată la cineva "un fenomen". E aproape vară, fetele cu role, băieţii cu bicicletele, copiii în parc, mămicile cu cărucioare, ce mai "special time for special people". Dar în toată forfoteala asta estivală, nişte clopoţei cântă colinde de Crăciun, de genul Jingle bells. Fraţilor e mai, iar clopoţeii ce anunţă ora exactă la intrarea în Herăstrău, Arcul de Triumf, sunt într-un plin Crăciun, de am putea face din colţişorul ăla de parc Oraşul lui Moş Crăciun.
Poate se sesizează careva, Primăria, Vanghelie, cine?
Până atunci, noapte bună că o să visez brazi la noapte şi posibil friptura de Crăciun.

Spiriduşi

2009-05-15T21:51:00.004+03:00

Nu ştiu dacă contrareplica domnului cu berile de aur mi-a dat ideea, dar brusc şi neaşteptat mi-am adus aminte de o tâmpenie de-a mea din copilărie, despre care eram înnebunită, aproape obsedată.

Descoperisem la o amică de joacă o carte despre spiriduşi. Copile fiind dădeam multor lucruri
o aură de magie şi mister, îmbogăţind cu tot felul de exagerări chestii simple de viaţă.

Cartea era, pentru vremea aceea, frumos editată, cu o copertă minunată, foarte colorată, asemănătoare cărţilor despre Egipt care se găsesc pe la librării acum. Atunci era o raritate şi dacă mi-aduc bine aminte era vorba despre o familie de spiriduşi, d'ăia mici şi îmbrăcaţi în haine verzi. Citind-o nu semăna cu o carte obişnuită de poveşti, ci semăna mai mult cu o carte istorică ce îţi sugera într-un final că ei există şi trăiesc printre noi. Am fost atât de şocată încât mi-am propus să îi caut pe afară, prin grădina blocului, chiar de a doua zi. Şi aşa am făcut timp de un an, ferm convinsă că ei nu trăiesc doar prin Irlanda, ci şi pe la noi, iar colac peste pupăză începusem să le vorbesc şi să le aduc gustări să nu moară de foame. Consider că am fost un copil destul de imaginativ, dacă până şi pe E.T. îl aşteptam să vină să mă ia la el să ne jucăm. Închei prin a posta mai jos o poveste irlandeză cu spiriduşi, găsită pe un site:

Batranica si spiridusul-poveste irlandeza

Intr-o buna zi o batranica se plimba pe afara cand a auzit un zgomot usor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!

"Ma-ntreb ce poate fi," a zis batranica.

S-a furisat in spatele unui copac si de acolo, spre marea ei surpriza, a vazut un spiridus imbracat in haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micut, facand pantofi pentru alti spiriduşi si zane mititele.

Batranica l-a apucat pe spiridus de gulerul hainei. "Te-am prins, Domnule Spiridus!" a strigat ea.

"Intr-adevar m-ai prins," a spus calm spiridusul. "Dar iti multumesc daca imi dai drumul sa ma pot intoarce la treaba mea."

"Ooo, nu," a spus batranica. "Nu inainte sa-mi spui unde-ti este oala cu aur. Toata lumea stie ca atunci cand prinzi un spiridus el trebuie sa-ti arate unde-i este ingropata oala cu aur."

Spiridusul a ras. "Deci, vrei oala mea cu aur, nu-i asa? Foarte bine. Urmeaza-ma atunci si-ti voi arata unde se afla ingropata." Spiridusul a pornit-o inainte urmat de batranica care se tinea strans de haina lui.

Intr-un final au ajuns intr-un camp unde cresteau sute de tufisuri. Spiridusul a aratat spre unul dintre ele si a spus, "Sapa sub acest tufis si vei gasi tot aurul pe care ti-l doresti."Batrinica s-a uitat la pamintul tare. "Trebuie sa ma-ntorc acasa si sa iau o lopata," a spus ea. "Dar mai intai am sa leg de tufis esarfa mea ce rosie. Asa voi stii unde sa sap cand ma-ntorc cu lopata."

"Buna idee," a spus spiridusul cu o sclipre in ochi. "Sa te bucuri de aurul ce-l gasesti!" Si facand semn cu mana, spiridusul a disparut.

Batranica a alergat spre casa si a luat o lopata. Pe drumul inapoi s-a gandit cum sa cheltuiasca aurul ce-l va gasi.Dar cand a ajuns din nou in camp, ochii i s-au marit de surpriza. In locul unei singure esarfe rosii, a vazut sute la fel. Fiecare tufis avea o esarfa rosie legata de el!"Ooo, nu!" a strigat batranica. "Spiridusul acela m-a pacalit! Nu pot sapa sub toate aceste tufisuri. Acum trebuie sa ma-ntorc acasa fara oala mea cu aur."

Si asta a si facut.

Inimioare găsite

2009-05-13T20:48:00.004+03:00

Preluare de pe site-ul Asociaţiei "Inima copiilor":

"Daca intalnesti o inimioara speciala, desenata pe trotuar, decupata intr-o poarta, zgariata pe-o banca, schitata pe un caiet sau pe unde stii tu, fa-i o fotografie si trimte-ne-o.Pune-o in blogul tau si da-ne de stire sau trimite-ne-o pe mail s-o includem in galeria noastra de “Inimioare gasite” - email inimioaregasite@inimacopiilor.ro
Vezi colectia “Inimioare gasite”
Vom “expune” pe site in fiecare zi cate o inimioara gasita pe care ti-o si imprumutam pentru site-ul sau blog-ul tau (in format 125×125).

Fiecare inimioara gasita face 2 Euro

PS: Speram sa ne trimiteti doar poze facute de voi - noi le vom publica pe toate, dar nu ne putem asuma raspunderea privind drepturile de proprietate asupra imaginilor." Mara: O menţiune, la farmacii, găsiţi inimioare roşii de cauciuc pentru campania Marie Curie. Cumpăraţi-le să ajutăm în continuare campania. Mulţumesc!

Vorbe

2009-05-08T17:36:00.006+03:00

Viaţa este făcută din vorbe. Vorbele sunt peste tot, ne înconjoară şi ne cuprind. Vorbe grele, vorbe aspre, vorbe frumoase, măgulitoare, totul implică vorbe. La telefon, la televizor, la calculator... Vorbe care deprimă, bucură, şochează, întristează, ucid. Vorbe urmate de fapte sau nu. Vorbe goale de conţinut sau vorbe mari. Vorbe ce sugerează iubire sinceră sau ură. Vorbe care răsfrâng asupra noastră răutatea, invidia, frustrarea. Vorbe care descriu naivitatea, optimismul şi bunătatea. Vorbe, mii şi milioane de vorbe. Dar câte vorbe sunt spuse pentru a ajuta. Propun să aruncăm vorbe pentru a ajuta.
P.S. Pentru toţi cei care au într-adevăr nevoie de ceva pentru a trăi, să aruncăm cu vorbe.

Bucureştiul meu drag!

2009-05-06T22:00:00.003+03:00

Pentru nostalgicii Bucureştiilor de altădată, am primit via email un anunţ destul de interesant: "Asociaţia Bucureştiul meu drag împreună cu Muzeul Municipiului Bucureşti vă invită la expoziţia foto 'Trecut-au anii..' expoziţie ce reuneşte fotografii cu Bucureştiul anilor '60-'89 cu fotografii făcute in zilele noastre. Expoziţia se va deschide la sfârşitul lunii mai."

Mânăstirea Dumbrava, judeţul Alba

2009-05-04T22:28:00.007+03:00

Din seria "Ce ţară minunată avem!", am descoperit din nou un loc despre care regăţenii nu prea cred că au cunoştiinţă. Nu e vreun sit arheologic al arcaşilor nu ştiu care, nu e o cetate, ci este o mânăstire undeva plasată pe un deal în judeţul Alba.
Mânăstirea "Sfântul Mare Mucenic Dimitrie - Izvoratorul de mir" se află în satul Dumbrava, comuna Unirea, la drumul european E81 între Alba-Iulia şi Cluj-Napoca. "Mânăstirea fotbaliştilor", cum o numesc localnicii, deoarece fotbaliştii naţionalei au făcut importante donaţii pentru ridicarea lăcaşului sfânt, a fost fondată în 1997 de preotul paroh Crişan Teodor, actualmente arhimandritul Vasile, pe locul unde în anul 1703 a fost martirizat preotul Ioan, ars de viu într-o căpiţă de fân.
Mânăstirea de maici are formă de cetate, cu clopotniţa la intrare şi biserica în centru. Pictura a fost realizată de soţii Crişan în 2000 şi este în stil bizantin. În biserică se găseşte o icoană a Maicii Domnului, găsită sub tencuiala bisericii din satul Dumbrava. Curtea este plină de flori şi salcii, cu animale sălbatice şi domestice, din păcate unele în captivitate (o căprioară, un cerb tânăr, fazani, porumbei imperiali). Tind să cred că acei oameni de acolo nu doresc să le chinuie, ci să le trateze, posibil fiind găsite bolnave. Cu mulţi copii şi bătrâni, pentru că la această mânăstire funcţionează o casă de copii şi un azil de bătrâni. Din câte spunea stareţul Vasile , la ora actuală, mânăstirea număra în jur de 150 de suflete.
Slujbele religioase sunt simple, cu cor de măicuţe, cu bucuria de a împărtăşi din taina credinţei enoriaşilor şi cu smerenia şi înţelepciunea de care trebuie să dea dovadă reprezentanţii bisericii. De vă cununaţi sau botezaţi, preotul nu vă va cere niciodată bani, ci pur şi simplu veţi dori ca buni samariteni ce sunteţi să daţi din mica voastră avere să ajutaţi o mână de bătrâni, copii şi măicuţe. În cazul în care treceţi prin Alba, nu uitaţi undeva acolo, lângă un teren de fotbal improvizat cu două porţi fără plasă şi cu un grup de copii veseli alergând după minge, să vă opriţi şi să urcaţi dealul pentru a vedea "Dumbrava minunată"!

Kerz - "Candela săsească"

2009-04-22T19:29:00.006+03:00

In urmă cu câţiva ani, dragul meu mă purta într-o călătorie de îndrăgosteală prin ţara Făgăraşilor. Eu, mai tot timpul ca un pisoi curios, căutam şi amuşinam după locuri noi şi inedite, bucurându-mă de fiecare dată ca un copil în momentul descoperii cadoului sub pomul de Crăciun. Tot hoinărind noi, în lung şi lat, ţara munţilor semeţi, printre lanuri de grâu verde, proaspăt încolţit şi bătut de vânt, am ajuns în zona Cârţei săseşti, localitatea ascunsă privirii omului, anunţată printr-un panou destul de şters la marginea drumului. Cârţa, fără legătură cu Badea Cârţan, este undeva situată la stânga de Olt, la 3 kilometri de şoseaua Braşov-Sibiu. Aşa cum îmi place mie să mă consider un promotor al locurilor frumoase şi necunoscute ale României, vă invit cu dragă inimă să vizitaţi această localitate nu pentru poziţia sa în Ţara Făgăraşului, ci pentru abaţia sa cisterciană fondată prin anul 1.200. Fosta biserică fortificată, acum în ruine, distrusă aproape în întregime de tătari prin 1241, aparţine astăzi comunităţii evanghelice din Cârţa. De vizitat, se poate vizita, contra sumei modice de 3 ron, corul şi absida fostei bazilici, grădinile cu ruinele , turnul cu intrarea sa strâmtă şi scările mici în spirală pe care, dacă suferi de vreo fobie, e mai indicat să nu urci. Insă, minunile abaţiei, în afară de însăşi construcţia cu ziduri groase şi odată înalte, sunt cimitirul din curtea interioară a bazilicii, în care se odihnesc aproximativ 80 de militari germani căzuţi în primul război mondial şi moara de apă, cu ciocănele care bat continuu, din curtea casei parohiale. Preotul primitor, flori multicolore în sezonul cald şi o linişte dumnezeiască care te imbie la meditaţie şi calm. Pe scurt, Cârţa.

Duminica floriilor mele

2009-04-12T20:58:00.005+03:00

Astăzi, fiind atât de frumos afară, deşi un pic răcoare, am reuşit să îmi scot iubitul la plimbare, la prânz, la o oră la care el, de obicei, visa frumos la blonde sau la călătorii îndepărtate. Mai precis pe la orele două sau la doi cum spun ardelenii. Unde? La Muzeul Satului "Dimitrie Gusti". De ce? O dată pentru că era târg de florii şi doream o turtă dulce, a doua oară pentru că o prietenă susţinea, alături de colegii săi de cor, un concert de primăvară. S-a dovedit că până la urmă, iniţiativa mea nu a fost atât de rea pe cât părea.
Odată ajunşi în faţa intrării, am avut neplăcută surpriză să dăm de neamurile proaste care îşi parcaseră maşinile pe bulevard, apoi mare înghesuială şi o coadă la bilete de ni s-a oprit respiraţia. Eu un pic ofticată, deoarece vroiam să particip la concert - era pentru prima dată după vreo şase ani - el, enervat că l-am scos din casă. Dar, din fericire, coada se mişca rapid, fiindcă se împărţea, la un moment dat, în trei şi mai era şi un domn tare gălăgios, un fel de entertainer al cozii, care invita folosindu-şi toţi decibelii vocii la "marele târg de florii şi dacă se poate mai repede că se termină marfa şi ne pare rău nouă vizitatorilor". A.. ca să nu uit biletul era 6 ron pentru adulţi. In muzeu, populaţie ca la manifestaţie şi parcă şi nişte peruani prin dreapta, dar nu vreau să vorbesc prostii. Populaţie multă, de toate neamurile şi soiurile, oameni educaţi şi prost educaţi şi mulţi străini, italieni: i-o fi gonit cutremurul încoace sau cum? Băieţii, ronţăind tacticos la seminţe nelipsiţi. Piţipoancele la fel şi multe doamne în rochiţe cu bretele şi sandale. In ce lună suntem, mă scuzaţi? A... aprilie. Păi şi în iulie ce mai port. Asta e răutate! Românul, cu mic cu mare, ieşise la muzeu, pentru cumpărături, pentru că târgul e mai mult de natură comercială şi nu educaţională. Preţuri umflate, sarmale şi fasole dată la strachină de lut cu pâine din comerţ, feliată, vinuri, caşuri, straie româneşti, toate înghesuite pe aleile şi curţile din muzeul sătesc. Cu toate acestea, atmosfera impresiona, iar peisajul bogat coloristic cu copaci în floare, lalele, narcise, magnolii te trezea garantat la viaţă. Iniţiativă deşteaptă a responsabililor muzeului!
Una peste alta, ieşirea nu a fost rea, concertul grupului Sound, că despre el e vorba, a fost foarte frumos, şi am regretat că ne-am uitat aparatul foto pe acasă. Menţiunea prietenului meu, ar fi fost şi mai bine dacă le dădeau nişte microfoane! După cor, un băiat ce părea în pragul pubertăţii, a interpretat magnific la chitară clasică, făcându-l pe al meu să cadă într-un butoi cu melancolie. Plimbarea de duminică s-a încheiat apoteotic cu al meu iubit plecând grăbit spre casă cu gând hotărât de somn, iar eu şi cu prietena mea luând parcul Herăstrău pe toate părţile şi admirând natura în plin debut primăvăratic.
Drept încheiere, la mulţi ani tuturor florilor din lume şi Paşte fericit catolicilor!

Balanţa destinului

2009-04-08T22:15:00.007+03:00

Mama mi-a spus odată demult: "Fiecare om îşi croieşte destinul cu propriile mâini!" Înţeleaptă vorbă, într-adevăr, dar această ajustare a destinului atrage dupa sine sacrificii, compromisuri, decizii radicale, nervi. Dacă balanţa e înclinată spre rău, omul trebuie să tragă tare pe coate să o echilibreze sau cel mult să o încline spre bine. Intreaga existenţă constă în lupta istovitoare de a menţine balanţa în echilibru. Unii dintre noi o ducem cu înţelepciune şi cu calm, alţii, din rapacitate forţează mecanismul spre a-l păstra tot timpul înclinat spre bine. Forţare după forţare şi mecanismul, ca orice mecanism, cedează, se rupe, iar echilibrul dispare şi ordinea devine dezordine. În viaţă, e indicat să păstrezi oarecum echilibrul, cât poţi, fără a cădea în extreme. Acum, destinul meu e uşor înclinat, nu ştiu dacă înspre rău, dar eu sunt la o răscruce de drumuri. Dilema mea e: care drum?
P.S. Citesc o carte despre un băiat şi un destin. Când destinul alege pentru tine, tu trebuie să te strădui să îl corectezi... pentru a te salva.

Observatorul economic

2009-04-01T23:11:00.006+03:00

Fraţilor, în plină criză financiară şi în prima zi de aprilie, mă plimbam agale pe elegantul bulevard Lascăr Catargiu, direcţia Romană, că, deh, primăvara a sosit şi cheful de plimbare a revenit mai mult ca niciodată. Eu şi el, ţinându-ne de mână, admiram câte un balconaş cu flori sau câte o clădire cu o arhitectură interesantă, chicotind şi glumind pe subiecte variate. Micul Paris, acum o capitală îmbâcsită, aglomerată şi poluantă fonic, ascunde între clădirile sale şi câte o mică comoară dată uitării. Observatorul Astronomic, cu a sa clădire în formă de vapor, pluteşte în derivă în oceanul de zgârie-nori şi construcţii multicolore şi neregulate a Bucureştiilor. Donat în 1933 de soţia amiralului ce-i dă numele, acum arată jalnic, de parcă însăşi clădirea şi-ar plânge de milă: bucăţi de tencuială căzute, balcoane afumate, culoare nedefinită, grilaje la ferestre ca la puşcărie şi denumirea instituţiei pozând semeaţă pe profilul cocârjat al localului, fostă Pinacotecă Municipală. Paradoxal, pe cât e de abandonată clădirea, pe atât de upgradat este website-ul dedicat Observatorului. Amu, stau eu şi mă întreb, fraţilor, e criză? Se face economie, de ce nu se restaurează o operă de artă. Aa... pentru că nu produce biştari la poponeţi şi joei, nu e o vacă bună de muls, e neproductiv. Eu cred că din raţiuni de economie, Observatorul Astronomic a devenit Economic! Ruşine, mare ruşine!

Bom Brasil!

2009-03-30T11:25:00.018+03:00

Brazilia... lumea fuge repede cu gândul la prima telenovelă difuzată în România post-revoluţie, "Sclava Isaura" şi la celebrul şi mult vizionatul Carnaval de la Rio. Eu mă gândesc la femeile acelea cu corpuri ca de zeiţe, bine sculpate şi bronzate natural care se unduie pe ritmuri de samba de-şi pierd bărbaţii capul şi la cafeaua puternic aromatizată băută dis-de-dimineaţă. Însă Brazilia este cu totul altceva şi am să vă relatez câte ceva, din auzite, nu din văzute, că oricât aş visa eu, pe acolo nu o să-mi plimb picioruşele.

Brazilia este o ţară săracă, cu o populaţie leneşă şi cu o rată extrem de ridicată a infracţionalităţii (Ferentari e parfum!). Cu cea mai mare operă Art Deco din lume, Isus de la Rio, despre care localnicii spun că va începe să bată din palme când brazilianul se va apuca de muncă. Oare la noi, va zâmbi Sfinxul sau ce? Brazilia a fost cadorisită cu un peisaj excepţional, cu o vegetaţie bogată, cu ocean şi munte, cu o capitala exclusiv construită în secolul XX, clasificată ca Patrimoniu Cultural Al Umanităţii.

Pentru iubitorii de SF, capitala, fondată undeva prin anii '60 la Brasilia (înainte a fost Rio de Janeiro) pare ruptă din studiourile Stargate-ului sau ale Războiului Stelelor. Mai rămâne R2D2 sau Skywalker să te invite la o plimbare teleportată. Este opera în întregime a lui Oscar Ribeiro de Almeida Niemeyer Soares Filho, un arhitect geniu, care la vârsta de 102 ani încă mai lucrează. Cumva îndrăgostită de bizarul vieţii şi al artei, consider catedrala Lady Aparecida/ Our Lady of Conception who Appeared cea mai inedită operă de art nouveau de la ora actuală, cu forma sa de coroană, cu intrarea subterană şi interiorul modern cu heruvimi şi copia reuşită a Pieta de Michelangelo. Ce e de admirat la capitala este spaţiul uriaş între clădiri, zonele verzi şi aerisite ce nu îţi produc starea de sufocare atât de binecunoscută în marile metropole.
Rio este locul extremelor atât de bine intrate în cotidian: turişti, Copacabana, Sambadron, dar şi favelele, cartierele sărace din care seara coboară bandiţii cu gând de jaf şi ar fi indicat pentru tine, ca turist, să ai măcar bunul simţ să porţi ceva bănuţi la tine ca nu cumva să îi pui degeaba pe drumuri pe "băeţi".
Ca încheiere, pentru purtătoarele de gablonţuri reuşite, un sfat: în Brazilia, se găsesc nişte bijuterii unicat din oţel cu pietre semipreţioase, merită achiziţia, vă garantez întrucât sunt mândra posesoare a unor coliere şi abia aştept vara să le pun în valoare. Până la noi călătorii virtuale, o primăvară frumoasă şi Adeus!

P.S. Începând de sus, clădirea Congresului Naţional, podul Juscelino Kubitschek, Complexul Cultural; Clădirile ministerelor şi catedrala Lady Aparecida.

Schimbare

2009-03-26T19:54:00.003+02:00

Azi am luat parte la viaţă în calitate de spectator şi nu de actor într-un rol principal. Priveam tăcută în jurul meu la reacţiile celor din jur şi eram impasibilă. Nimic nu mă tulbura şi nu mă scotea din liniştea mea sufletească. Dar, în tot timpul ăsta, mă gândeam cum se schimbă unii oameni şi cât de nestatornici pot fi, nepăstrându-şi direcţia dreaptă şi neîntreruptă a drumului. Prin faţa ochilor, îmi treceau figurile persoanelor cunoscute mie şi asistam la transformările ad-hoc ale unora dintre ele. Ele se transformau, cercurile dispăreau, prieteniile sucombau, căsniciile se dezlegau şi prezentul se volatiliza.
Iar Eu stăteam, priveam şi ... niciun gest, placiditate şi melodia "I just wanna be ok, be ok, be ok! I justa wanna be ok today!"

Maimuţa ofensată de A.Dumitru

2009-03-25T17:14:00.001+02:00

Odată, o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic
A zis: ATENŢIE! Sunt foarte ofensată...
Circulă-n lume vorba deloc adevărată
Că omul ar descinde din buna noastră rasă..
Însăşi ideea aceasta îmi pare odioasă.
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi,
Copii lăsaţi pe drumuri sau imnuri de război?
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi,lacomi de cărnuri şi homosexuali,
Escroci,bandiţi gherile sau vreo tutungerie?

În neamul nostru nobil, nu vezi aşa prostie,

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastr-aleasă.

Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă,

Cât am bătut eu jungla, scuzaţi, n-am observat

În obştea de maimuţe, cocotier privat,

Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame

Sau omorâţi în taină de aşa-zise „MAME”...

Nu veţi vedea vreodată, cât soarele şi luna,

O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.

Chiar de-aş fi silită de vreun laborator,

N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.

Şi iată încă una din lumea cea de jos:

La noi nu se întâmplă război religios,

Nici „sfinte” inchiziţii, nici libertate-n
lanţuri,

Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri

Şi nicio îndoială ce duce l-ateism,

Nici ordini mondiale, nici materialism...

E adevărat că omul a coborât ca soi,

Dar, sa fim rezonabili, n-a coborât din noi!

PRIMITA PE MAIL.

Pinguinul Apolodor

2009-03-24T15:58:00.009+02:00

Am avut un moment de nostalgie, cred că de vină este astenia de primăvară, şi mi-am adus aminte de o carte care m-a marcat profund prin copilărie. Şi stau acum, întrebându-mă câţi copii, în ziua de azi, cunosc aventurile pinguinului Apolodor, care cânta într-un cor şi s-a trezit într-o dimineaţă cu mare dor pentru fraţii lui din Labrador şi a pornit la drum înapoi la familia sa. Pe drumul de întoarcere spre casă, Apolodor se întâlneşte cu Suzi Cămila, tâlharul din Connecticut, căpitanul de vas, savantul, profesorul din Uruguay, cu uraganul, deşertul şi altele.
Din curiozitate, am dat o căutare pe Google să văd ce îmi aduce şi am descoperit că nu ştiu care editură a reeditat ambele cărţi cu Apolodor (sunt două volume, recunosc l-am citit doar pe primul) şi chiar s-a jucat o piesă destinată tuturor vârstelor pe la teatrul ACT. Aventurile din primul volum au apărut prin anul 1959, într-o ediţie ilustrată de Jules Perahim. Apoi, au fost reeditate în 1963, 1975 şi 1988. Acum în 2007. Nu am văzut ediţiile din 2007, dar fermecătoare este ediţia copilăriei mele cu imaginea pinguinului, cărându-şi valijoara (nu ştiu anul), iar cei care au fost prietenii lui Apolodor, nu cred că au uitat cartea în format mare, de culoare galbenă, cu pinguinul pe copertă.
Am citit pe net părerile cititorilor: este o carte inteligentă, nu contest, ba dimpotrivă o recomand părinţilor, adăugând aici "reclamaţia" unei prietene privind greşelile gramaticale din cărţile contemporane ale copiilor. Oare ce învaţă copiii noştri de acolo?

P.S. Cea care m-a făcut să îmi amintesc la un moment dat de Apolodor a fost Ada Milea. Reclamă gratuită: cumpăraţi albumul ei şi o să fie un soi de audiobook cu fundal muzical. Audiţie plăcută.

No comment ... Octavian Paler

2009-03-22T10:18:00.003+02:00

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci... zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.
- Timpul meu este eternitatea... Ce întrebări ai vrea să-mi pui ?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni ?
Dumnezeu mi-a răspuns:
- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească..., iar apoi tânjesc să fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani..., iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
- Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.
Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.
Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi ?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc..., şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece ;
- Să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin ;
- Să înveţe că există oameni care îi iubesc dar, pur şi simplu încă nu ştiu să-si exprime sentimentele ;
- Să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru si că pot să-l vadă în mod diferit ;
- Să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalti şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat..., am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?
Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:
- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

PRIMITA PE MAIL.

Am fost o fraieră....

2009-03-19T21:00:00.004+02:00

Am învăţat de la tata să am încredere în oameni, să consider că toţi sunt buni şi că, din diferite motive, au ajuns rautăcioşi şi egoişti, iar eu Ioana D'Arc a zilelor noastre îi readuc la vechiul eu rătăcit. Poate că în unele cazuri am avut sorţi de izbândă, dar, de cele mai multe ori, am dat peste gustul amar al trădării. Am acordat prezumpţia de nevinovăţia la fitecine, i-am iertat şi i-am acceptat din nou în preajma mea. Si asta nu o dată, ci de mii de ori. Sunt naivă şi fraieră. Şi mai ales mă doare. Că sunt bună şi primesc rău câteodată. Nu am zis ca sunt perfectă, dar sunt un om normal, aşa mă consider.
Postul nu e pentru prietenii care m-au dezamăgit de-a lungul existenţei încă din copilărie, pentru că ei vin şi pleacă, apar şi dispar. Rândurile mele sunt pentru o persoană apropiată mie, foarte apropiată, sânge din sângele meu care, de curând, m-a dezamăgit total şi irevocabil. Mi-a oferit coşmarul unei vieţi pe care nu credeam vreodată a o întâlni. Mi-a făcut sufletul să plângă şi gândul să se revolte. M-a determinat să-l reneg. Credeam că nu o să-mi pese de el, dar îmi pasă şi mă doare, iar pe el ....îl lasă rece. EL.. FRATELE MEU. Mai mare ca mine, cu care am împărţit camera, jucăriile şi adolescenţa. Credeam că e cel care mă va proteja toată viaţa, dar, de fapt, acum am realizat că e un necunoscut. M-a dezamăgit şi doare. Am fost o fraieră. Sper să fii ferit de greutăţi, dar la cum ţi-ai aşternut, tare mă îndoiesc. Mă rog să îţi fie bine, mi-e milă de tine, dar în acelaşi timp te urăsc. Dumnezeu să aibă grijă de tine!

Envy me

2009-03-15T11:10:00.005+02:00

În feng-shui, yoga şi alte terapii moderne, culoare verde este recomandată de specialişti pentru destinderea psihicului, echilibrare, calmare, iar efectele sale ar fi linişte, bună dispoziţie, relaxare, meditaţie, contemplare, abundenţă de asociaţii mentale de idei, fantezie, impresie intensă de prospeţime, deconectare nervoasă şi lista ar putea continua. Adevărul este că, mie personal, verdele îmi induce o stare de exuberanţă, de bine, de ceva extraordinar. În clipele în care văd verde mă simt ca şi când nu mi-ar lipsi nimic. Iar, aici, când vorbesc de verde, mă refer la verdele crud din natură şi nu la un vreun verde ţipător de pe bluza unei domnişoare. Postul nu are menirea de a vă face o prezentare succintă a terapiei prin culoare. De fapt, este un fel de preambul la ceea ce vreau să mărturisesc astăzi, pentru că am obosit. Am obosit să mă lovesc de invidie. Invidia unor femei lipsite de imaginaţie şi chef de viaţă.
Cazul 1 - La birou, îţi vezi liniştită de dosarele, hârtiile tale, te descurci bine, poate chiar prea bine, şefii te laudă, te recompensează şi BUM... vine o "prietenă", care începe, în dreapta şi în stânga, să se plângă că numai oamenii leneşi, anoşti sunt promovaţi şi că tu eşti un pericol pentru bunul mers al lucrurilor în firmă. Firea umană e arhi şi binecunoscută: influenţabilă şi receptivă la rău. Deci, cu alte cuvinte, "prietena" te aranjează şi, în numeroase cazuri, zbori din post. INVIDIA.
Cazul 2 - Ai o relaţie cu un bărbat deosebit, deştept, frumos, devreme acasă, cu simţul umorului, ce mai idealul oricărei femei. Împreună vă creaţi un cuibuşor ca în poveşti, vă plimbaţi, călătoriţi, ieşiţi mult în oraş, iar istoria voastră curge lină şi netulburată. Vine o "amică", îţi vizitează casa, asistă la tandreţurile sau tachinările cu iubitul tău, te trage de limbă să îi mai spui pe unde ai fost, ce ţi-ai mai cumpărat, îţi laudă casa, iubitul şi viaţa şi ... se duce la o ală cunoştinţă de-a ta, unde te întoarce pe toate părţile ca pe un cartof şi decid împreună că eşti o ratată, întrucât nu te măriţi, eşti tulburată pe interior şi, în plus, eşti o curvă, trăieşti în păcat. INVIDIA.
Cazul 3 - Te chinui de-a lungul existenţei tale ca femeie să arăţi lumeşte bine. Te abţii de la mâncat, faci sport, te epilezi, te botoxezi, te întinzi la faţă, te cremuieşti, te operezi. Toate astea pentru sufletul tău, în primul rând, şi în al doilea rând, pentru cel de lângă tine. Într-un final, te transformi într-o femeie atrăgătoare, plăcută privirii masculine şi nu numai, iar viaţa devine pentru tine mai frumoasă. Atunci, apar scorpiile şi ghionoiile, VERZI de INVIDIE, transmiţându-ţi, cică sub forma unei glumiţe nevinovate, că nu se vede că ai slăbit: "Te duci la sală, să te îngraşi? Hahaha...".
Cazurile ar putea continua, dar v-aş plictisi de moarte. Mă opresc aici, nu înainte de a adăuga ceva important: MUIERILOR PLICTISITE DE VIAŢĂ LE COMUNIC CĂ DACĂ VOR SĂ DEPĂŞEASCĂ O PERSOANĂ INTELECTUAL, FIZIC SAU MATERIAL, TREBUIE SĂ FACĂ CEVA PRACTIC, NU VERBAL. Răutăţile, bârfa, invidia, falsitatea, toate vă fac să deveniţi mai urâte. Iar în cazul în care trăsăturile de mai sus sunt combinate cu PROSTIA, atunci Tulai' Doamne!
P.S. Cine consideră că sunt marcată sufleteşte de aceste doamne, să creadă ce-o vrea. Eu le mulţumesc lor că, în fiecare zi, mă fac să realizez că sunt o persoană bună, normală, cu mici metehne.

Nowruz

2009-03-13T17:17:00.008+02:00

Intr-un post anterior, vorbeam de nevoia de a citi cărţi, mai ales despre lumea orientală. Am descoperit cu stupoare că memorialistica şi jurnalele nu mă mai plictisesc ca înainte, ci îmi captează atenţia şi mă fac să trăiesc momentele istoriei unui personaj, să mă contopesc cu el şi să călătoresc în lumea lui. Sună a clişeu, dar chiar au făcut asta şi, mai mult, mi-au schimbat percepţia faţă de statele şi popoarele considerate, la ora actuală, agresive.
Sunt debutantă în beletristica orientală sau dedicată Orientului Mijlociu, dar cum dau de o carte de acest gen, cum arunc cu banii, spre fericirea jumătăţii mele (care se plânge de pasiunea mea pentru "bluziţe!"). Aş putea să le acord o tonă de rânduri şi să le fac publicitate gratuită, dar părerea mea e să le descoperiţi singuri: Anticarul din Kabul, Memoriile lui Farah Pahlavi, văduva ultimului şah al Iranului, Poveste despre dragoste şi întuneric, Regina Noor.
Am descoperit, în ele, lumea cu tradiţii şi datini neauzite pe la noi, lumea arabilor şi musulmanilor obişnuiţi, lumea evreilor de la Ierusalim prin anii '20, cu bune şi rele, cu discriminare, ură şi sărăcie.
A venit primăvara şi am tot întâlnit cuvântul "Nowruz". Ştiam ceva de acest termen şi de semnificaţia sa din jurnalul lui Farah Pahlavi, iar acum l-am găsit şi la Amos Oz.
Nowruz este Anul nou persan, sărbătorit în 21 martie în fiecare an, vestitorul primăverii, al trezirii la viaţă, un obicei de pe vremea lui Darius. De la începutul lunii lui Marte, încep pregătirile de sărbătoare: se curăţă casa, se pune lintea la prins să crească înaltă şi bogată, oamenii îşi cumpără haine noi, curate, iar miercurea dinaintea sărbătorii se fac focuri şi se sare peste ele.
În ziua de Nowruz, pe masă, se aşază germeni de grâu sau linte pentru renaştere, o budincă asemănătoare colivei de pe la noi, fructul de lotus pentru dragoste, usturoi pentru vindecare, monede pentru bogăţie, oţet pentru răbdare şi vârstă înaintată, ouă pentru fertilitate, Coranul, oglinzi, lumânări şi multe altele.
Ce mă distrează e că uitându-mă la ei, la persani, regăsesc tot felul de datini şi obiceiuri de la noi: grâul de Sf.Andrei, ouăle de Paşti, aprinderea focului. Şi imi dau seama, că orientali, occidentali, nordici sau sudici, până la urmă ,toţi suntem oameni şi suntem la fel, doar barierele de limbă şi mentalitate ne fac să ne privim uneori, unii în ochii celorlalţi, ca duşmani. Păcat!
Peste o săptămână, o să fie Nowruz, aşa că le urez "NoRuz Piruz!".

Remember

2009-03-12T20:36:00.000+02:00

Ce dor imi este de traficul de altădată!

Poftiţi la metrou sau poate .... la mall!

2009-03-05T21:56:00.000+02:00

În primii mei ani de călătorit cu trenul acela fascinant - metroul, mama mă ţinea strâns de mână şi îmi spunea să calc cu atenţie să nu cad în gaura de tip abis, ce îmi apărea în faţă (v-aţi prins că era vorba de distanţa de la vagon la peron!) şi să fiu atentă la scările rulante. Recunosc că, de fiecare dată, când mă întâlneam cu ele - scările, îngheţam de frică până la paralizie, iar odată era să fac şpagatul, uitând să aduc piciorul din spate în faţă. Insă bau-baul meu era atunci, nu metroul sau alt monstru ascuns în dulap, ci specia umană dezavantajată a societăţii, AUROLACU'. La apariţia sa înspăimântătoare, mă făceam mică lângă mama şi îmi doream să cobor mai repede din metrou. Ilar era că eram cam de aceeaşi vârstă eu şi aurolacu', iar eu nutream, în acelaşi timp, sentimente de milă, gândindu-mă că e un copil orfan, fără ciocolată şi cartofi prăjiţi cu pui la ceaun ca mine. Ei erau omniprezenţi în staţiile de metrou, erau un fenomen absolut obişnuit, iar noi, ceilalţi învăţaserăm să supravieţuim cu ei.
Timpul a trecut, eu am crescut şi am realizat că au dispărut tovarăşii mei de călătorie. Oarecum, să zicem că le simţeam lipsa, mirosul puternic înţepător şi pungile de aurolac. Coincidenţă sau nu, mi s-a îndeplinit dorinţa. Săptămâna trecută, în timp ce mă aflam la o staţie de metrou, cuminte, la coadă, să-mi cumpăr o cartelă, o mireasmă binecunoscută mi-a trezit brusc amintiri ale copilăriei. Întorcându-mă, am rămas mută de uimire: se întorsese Aurolacu'. De această dată, "Reloaded", cu blugi şi converşi, cu geacă de blugi şi nelipsita pungă de aurolac, dar şi cu ceva în plus, Cartela de 2 călătorii, pentru că acum ei călătoresc în legalitate cu metroul. Cine ştie, mâine-poimâine, ducându-mă la Mall, la un film 3D, voi schimba impresii cu EL, iar el va emite remarci de invidie faţă de ultimul Vuitton la modă. Rămâne de văzut, dacă situaţia se schimbă... Până atunci, călătorie plăcută şi atenţie la scările rulante!

M-am născut specialist!

2009-03-02T21:24:00.002+02:00

Ante-scriptum: Orice asemănare cu persoane reale e pur întâmplătoare. Pentru cei cu imaginaţie bogată care nu au altceva de făcut decât să se gândească la cai verzi pe pereţi!!!!!

Reţeta succesului: se ia o persoană, i se dă o treabă de făcut, dacă o face bine şi cade în graţiile şefului, devine peste noapte specialist. Domnul Nelu este specialist în IT, deşi a terminat agronomie, Doamna Sanda este cea mai bună de la noi. La ce? La multe. nespecificate că nu avem timp.

Am observat de ceva vreme un fenomen în România, care ia amploare şi se umflă până când s-o sparge şi ne umplem de puroi.. Puroi de specialişti, să ne înţelegem. Situaţie de criză pe plan mondial sau intern, vine specialistul, analistul sau ce-o fi ăla şi dezbate, prognozează, conchide şi audienţa priveşte ca lovită în moalele capului. A fost bătută Naomi, vine specialistul, psihologul, dezbatere mare cu rating de crapă de invidie concurenţa.
La fiecare loc de muncă, este câte un specialist, de obicei, unul care doarme cu capul dat pe spate şi gura deschisă, cu saliva-i prelingându-se încetişor pe lângă bărbie sau o doamnă trecută binişor de 30 de ani care se laudă în particular unei prietene că ea este cea mai bună de la birou şi nu a venit încă acela care să o dea jos de pe covorul roşu. Fiecare e specialist. Dar cine i-a făcut? Şcolile, masterele, postuniversitarele. Ba deloc! S-a ridicat cineva şi a zis "Ieşi la lumină, SPECIALISTULE!"
Tata are o vorbă "Prostul nu e prost destul până nu e şi fudul!". Adevăr grăieşte vorba înţeleaptă din popor. Până una alta, în noaptea asta o să stau să mă gândesc la ce sunt eu specialistă. Oare la frecat de dude? NU. La aruncat cu privirea? NU. La stresat pisica? NU. Mă gândesc şi când o să am un răspuns o să-l transmit audienţei. Până atunci, salutare şi .... specialiştilor din România.

Amhara

2009-03-01T18:37:00.000+02:00

Nu este titlul unui nou single sau o nouă formaţie de blonduţe care dansează lasciv pe o muzică banală.
"E un popor, poate neştiut de unii sau uitat de alţii, un popor majoritar din Etiopia, ce face parte din familia de limbi hamito-semitice. Amhara este unul dintre cele două grupuri mari etnolingvistice din Etiopia (celălalt fiind Oromo), reprezentând o treime din populaţia statului etiopian.

Limba amhara este o limbă afro-asiatică aparţinând grupului semitic de sud-vest, fiind legată de Ge'ez, limba literară sacră a Bisericii Ortodoxe Etiopiene, cu o religie veche conservată din secolul al V-lea de la Biserica Bizantină a Creştinătăţii Monofizite. Popoarele Amhara şi Tigray sunt principale adepte ale acestui cult.

Populaţia amhară a dominat istoria Etiopiei mult timp, iar amharică a fost limba oficială a statului până în anii 1990. Urmaşi ai cuceritorilor semitici amestecaţi cu populaţia indigenă cuşitică, amhara trăiesc în regiunile centrale şi de vest ale Etiopiei actuale. Cu excepţia unui singur împărat, toţii care au guvernat ţara între anii 1270 şi 1974 au fost amhara; această dominaţie a generat disensiuni între amhara şi vecinii lor nordici, Tigray, şi alt grup etnic etiopian, Oromo. Tensiunile au crescut între Amhara şi Oromo în perioada guvernării socialiste (1974-1991), în timp ce Oromo pretindea că deţine un rol extrem de important în afacerile sociale şi politice ale naţiunii etiopiene.
Amhara sunt agricultori, cultivând porumb, grâu, orz, sorgul şi teff. În mod tradiţional, structura socială a amhara a fost dominată de legăturile puternic personalizate dintre patroni şi clienţi, superiori şi inferiori. În general, importanţa unui bărbat era în directă proporţie cu numărul de terenuri deţinute. Un bărbat bogat care nu poseda niciun teren, de exemplu, un comerciant, avea puţină influenţă în societate.
Populaţia amhară practică trei tipuri de căsătorii: kal kidan, qurban, şi damoz. Kal Kidan (serat sau semanya care înseamnă "80") este o căsătorie încheiată prin contract civil. Qurban este efectuată în biserică şi este considerată sacră, nu poate fi desfăcută, chiar şi după moartea partenerului, cu excepţia unor circumstanţe deosebite. Din cauza acestor restricţii, majoritatea cuplurilor aleg kal kidan. Cei care doresc să devină preoţi ortodocşi la etiopieni, trebuie aleagă forma de căsătorie Qurban. Kal kidan şi Qurban sunt aranjate de către părinţi. Cea de-a treia formă de uniune este Damoz, un aranjament prin care o femeie este plătită să devină soţie temporară, de obicei pentru o perioadă de una, două luni. Deşi o femeie pe perioada căsătoriei damoz nu poate pretinde averea soţului său, copiii născuţi în urma acestor uniuni sunt consideraţi legitimi. De la mijlocul secolului XX, uniunile damoz au fost denunţate ca fiind ilegale, însă continuă să fie practicate.
Portul naţional al amhara este de culoare albă. Viaţa fermierilor amhara este deosebit de grea, întrucât ei locuiesc în munţi, unde le este uşor să se apere, dar este dificil să călătorească şi să obţină provizii. Bărbaţii merg la câmp, femeile stau pe lângă case, iar copiii se duc cu oile. Copiii cu vârsta cuprinsă între 5 şi 6 ani îşi petrec timpul păzind animalele familiei. Când mai cresc, copiii amhara pot merge la şcoală, cursurile desfăşurându-se doar pe jumătate de zi, întrucât şcolile sunt foarte aglomerate.
Aşezările amhara sunt construite pe vârfuri sau în apropierea zonelor deluroase pentru a fi protejate de inundaţii. Societatea este patriarhală, cu fiii ridicându-şi casele în apropierea casei tatălui. Copiii sunt alăptaţi timp de doi ani şi sunt supuşi unui regim disciplinar autoritar abia după împlinirea vârstei de 7 ani. Băieţii merg la păscut cu vitele şi oile, iar fetele le ajută pe mame la creşterea copiilor şi la adunatul lemnelor."

Când eram mică, tot dădeam târcoale la rafturile cărţilor lui tata cu civilizaţii vechi de mult uitate. Mă uitam la poze, iar apoi citeam, aşa am descoperit maorii, boşimani şi alţii. Populaţia etiopiană amhara am găsit-o într-o carte a unui scriitor evreu. Sunt multe date despre ei pe net. Cred că aş putea să-mi dau doctoratul în amhară. Pentru doritorii de aprofundare, recomand site-ul http://www.amhara.com/, cu mostre de scriere în limba lor.

Happy spring for you all!

2009-02-28T18:05:00.000+02:00

De mâine începe o nouă lună, vine primăvara şi astenia şi dorul de ducă. Tuturor femeilor le doresc la mulţi ani de Mărţişor! Să vă aducă 1 martie aşa ceva ... Şi încă pe atât...

P.S. Fotografia e primită de la o prietenă şi nu pot fi egoistă să o ţin doar pentru ochii mei...

Nevoia de a citi

2009-02-23T09:36:00.000+02:00

Nevoia de a citi s-a acutizat la mine de ceva vreme, nu că înainte aş fi fost vreo persoană anti-lectură, dar citeam numai anumite tipuri de cărţi în momentele cu chef, iar cheful venea destul de rar. Viaţa mea se desfăşura un pic aşa "pe repede înainte". Deh vârsta timpurie, adolescentin-superficială!
Amintirile mele legate de citit sunt foarte vii şi neşterse din memorie: eu pe budă, cu o carte de poveşti (în primii ani de lectură să ne înţelegem), mama la uşă strigându-mi să ies că mai au şi alţii nevoie, eu cu greu ridicându-mă, amorţită bine, mormâind că nu sunt lăsată în pace. Altă amintire, eu la liceu, diriga moldoveancă (nu am nimic cu moldovenii!) oblingându-ne să citim Creangă, Eminescu şi alţi autori iluştri ai ţării, eu fugind îngrozită şi refugiindu-mă în beletristica italiană şi dramaturgia shakespeareană, urând din tot sufletul Sadoveanu şi Ştefan Augustin Doinaş. Mai târziu, la facultate, prin anul III, un prof de engleză, adept al aruncării de cretă în student şi al faimoasei expresii "Fuck You!", obişnuia să îţi arunce lista de lecturi obligatorii pe care oricum odată parcursă tot nota 5 primeai.
În prezent, multă literatură orientală şi jurnale de călătorie; cărţi mai mult sau mai puţin cunoscute, cărţi fără un mesaj anume, dar relaxante pentru minte şi suflet, cărţi grele sau emoţionante cărţi... Cărţi, nevoia şi plăcerea de a citi! Cărţi care nu te abandonează, cărţi care te aşteaptă să le savurezi! Cărţi.....

Călătorie în lumea violelor şi a Alpilor germani

2009-02-22T16:29:00.000+02:00

Când întrebi prietenii plimbaţi prin Europa despre Germania, se vor repezi să îţi laude Romantische Strasse, wurştii, Weise beer şi Cartierul Roşu de la Hamburg. Pe mine dacă mă intrebaţi,o să vă spun: parcurile cu flori şi lebede pe care nu le mănâncă nimeni, curăţenie, linişte, multe motoare Harley Davidson, lacuri cu o apă clară precum cristalul, munţi înalţi, persoane extrem de calme şi relaxate. Asta am găsit eu în Germania şi, mai ales, am găsit o altă lume, total diferită în zona Alpilor germani. Anul trecut, în lunga călătorie iniţiatică pentru mine şi maşina noastră spre ţările nordice, prietenul meu mi-a propus să trecem prin zona Alpilor, aflaţi la graniţele Austriei şi Germaniei, şi să vizităm tot felul de puncte turistice, cu lacuri, vârfuri şi "transfăgărăşene" . Aşa că le-am luat la rând şi am văzut Konigssee, Eibsee, Zugspitze, Hallstat, Loser. Bavarezii sunt gazde desăvârşite, te primesc cu braţele deschise, dar nu mai târziu de orele 20, îţi dau mic dejun, te fac să te simţi bine, până la urmă le eşti client, dar sunt şi germani care nu îţi deschid pensiunea pentru o singura noapte sau pentru două persoane că este prea mare deranjul.
Dintre toate locurile noi descoperite, cel mai mult mi-a plăcut micuţa staţiune Mittenwald, renumită pentru sporturile de iarnă, dar şi pentru superbele fresce bavareze şi viole. Acolo, într-adevăr, am găsit cu greu cazare(deşi nu eram în plin sezon), dar fiind o localitatea atât de mică şi cu un peisaj de îţi tăia respiraţia, nu mai are rost comentariul.
Mittenwald înseamnă case fermecătoare în stil alpin, magazine, restaurante şi numeroase străzi doar pietonale. Aşa cum am spus mai devreme, case şi clădiri împodobite cu fresce deosebite, reprezentând probabil istoria celui sau celor care au trăit sau trăiesc încă acolo. Străzile pietonale sunt limitate de mici canale prin care se scurge apa, iar din loc în loc, sunt poduleţe de trecere. Aici, am aflat că Mittenwald este unul dintre cele trei oraşe de lutieri din Germania şi adăposteşte, în cea mai veche clădire a sa, muzeul Geigenbau, dedicat violelor şi viorilor. Vinovaţi de faima acestui oraş sunt reprezentanţii familiei Klotz, care au înfiinţat primul atelier de fabricat viori prin anul 1685, iar tradiţia s-a păstrat cu sfinţenie de atunci, plasând Mittenwald în categoria celor mai importante centre de fabricare a viorilor, alături de Brescia, Viena, Londra, Paris. Din auzite şi citite, însuşi Mozart ar fi cântat la o Mittenwalderin - numele dat viorilor produse aici. O altă atracţie a locului este Biserica Parohială Sfinţii Petru şi Pavel, construită în stil baroc în anul 1749. La final, după plimbarea prin centrul oraşului, vă recomand o altă atracţie a locului: îngheţata bavareză. O surclasează pe cea italiană garantat. Aşa că nu vă pot spune decât călătorie plăcută şi poftă bună!
P.S. Am uitat să menţionez apa râurilor alpine este albastră de parcă un copil, în joacă, ar fi turnat mii de călimări cu cerneală albastră.

Pentru un mediu mai curat

2009-02-18T19:21:00.001+02:00

Ora 7.30 dimineaţa. Eu în pas alene spre metrou P-ţa Victoriei gândindu-mă la diverse. Parcul de lângă Muzeul de Geologie, bănci, un nene al străzii, care doarme pe bancă şi cu coada ochiului ce văd: o cutie verde, cu o poză cu un beagle şi mesajul "Pentru un mediu mai curat". Mă străfulgeră un gând şi rămân străfulgerată continuându-mi drumul nestingherită spre serviciu. Când, deoadată ce văd: a doua cutie verde, cu acelaşi câine şi acelaşi mesaj. Mă apropii, examinez cu atenţie dispozitivul şi mă prind: pungi de caca de căţel, gratis pentru tot românul. Scot repede telefonul şi trag în poză, apoi îmi reiau acelaşi drum, purtând pe faţă zâmbetul triumfător al descoperirii secolului.(În timpul ăsta, un muncitor mă complimenta cu păpusha mânca-ţi-aş eu ....)
Ajung la birou şi încep să rumeg incidentul şi mă gândesc, mă gândesc, gândesc, gândesc... Ce tot spun eu aici, rareori gândesc ... şi Evrika!
La ce ne trebuie nouă pungi de caca, ţară cu gropi şi autostrăzi neterminate, cu fornetiuri şi covrigi cu mac, cu chinezi pe post de muncitori la şsantierele de lux, cu oamenii bulucindu-se la metrou să nu piardă cancanul gratis, cu tinerii de la şcoli strigând din toţi rărunchii Loserilor la trecătorii matinali şi simone sensual şi sexy brăilence.... Ne trebuie, dar nu pt caca, acum cu noile reglementări, pungile "e scumpe " şi pentru două roşii şi trei ouă ia mamaia gratis, de la Piaţa Victoriei că "e destule".
p.s. Când vedeţi pe cineva descoperind reala utilitate la pungi, daţi-mi un semn să-mi retrag declaraţiile.

Copilăria

2009-02-16T21:25:00.000+02:00

Duminică am tot încercat să scriu ceva. Am tot felul de idei despre ceea ce aş vrea să vă povestesc, dar ideile mi se amestecă în cap şi rezultatul este nul. In fine, jumătatea mea mi-a spus că sunt în pană de idei de fapt. Aşa o fi who cares! Duminică, cum spuneam, am vrut să dedic un post copilăriei mele atât de îndepărtate şi atât de frumoase. O parte v-am împărtăşit-o în materialul despre vorbitul pe fir, dar partea aia era deja spre pubertate/ adolescenţă.
Copilăria mea a fost dominată de imaginea bunicii mele. Asta nu înseamnă că nu o iubesc pe mama, mama e mama şi face parte din ce a urmat copilăriei. Copilăria mea conştientă (pt că la vârsta de 5 ani m-am trezit ca şi când aş fi dormit şi am crescut ca prinţesele din basme)a debutat cu imaginea bunicii mele dragi, ce râdea de cele trei burţi ale mele în poziţia stând pe oliţă, în holişorul strâmt al micului lor apartament din Berceni. Apoi a urmat cu bunica care m-a învăţat să scriu şi să citesc, să cos pe etamină şi să tricotez. Bunica mea a fost tot timpul în jurul meu, iar amintirea ei mă face să plâng, au trecut 21 de ani de când m-a părăsit şi totuşi absenţa ei mă doare. Bunica înseamnă pentru mine cozonacii crescuţi şi rumeni de sărbători, cârnaţii de casă în maţe de oaie puturoase, desenele animate de sâmbătă la prânz, cu mine ascunsă după dulap la apariţia leului din generic. Bunica înseamnă pentru mine serile de vară târzii cu ploi torenţiale şi rochia lipită strâns de corpul unei copile care alerga netulburată prin parcuri cu copiii. Bunica înseamnă prima zi de şcoală cu bentiţă cu pampoane şi primele bastonaşe pe hârtie. Bunica înseamnă primii ani de viaţă, cu bine şi rău,cu frumos şi urât, cu râsete şi lacrimi. Cu totul bunica înseamnă copilăria mea, atât de frumoasă şi îndepărtată! Oare câţi suntem care simţim aşa?

Cloşani sau cum România noastră este plină de taine

2009-02-04T19:36:00.000+02:00

Weekend-ul trecut am fost cu o gaşcă de prieteni într-un loc nou mie şi nu numai mie, aparent fără faimă şi reputaţie, dată fiind întrebarea mea către unii şi alţii: băi, aţi auzit de Cloşani? Iar, răspunsul de fiecare dată acelaşi: unde e asta?
Cloşani este în judeţul Gorj, unde este înzăpezit drumul de îi tot avertizează Bebe Boanţă pe şoferi, dimineaţă de dimineaţă la Antena 1. Este un sat din comuna Padeş, - uauuuu ştiam de Padeş, ….pe naiba! - cu un peisaj pe măsură…pe măsura muntelui, cu păduri şi linişte, pe care l-am asezonat cu un foc din lemne de fag (nu ca focul acela viu din vreascuri a lui d-nul Mişu, un pic mai mic), cu o bere a locului (Haţegana) şi cu prietenii de suflet. În atare condiţii, ce ţi-ai mai putea dori? Eheee….. vă spun eu că multe, pentru că minunea minunilor, taina tainelor se arătă a doua zi, când prietenul nostru speolog (am uitat să vă spun că era printre noi) ne-a introdus în mirobolanta lume a peşterilor. Pentru că satul Cloşani nu e renumit că are fete frumoase, mulţi câini vagabonzi sau ţuică de zarzără, ci o peşteră. Cloşani îi spune şi este, după câte am înţeles eu, în patrimoniul nu ştiu cărui institut speologic. Adicătelea e închisă pentru neamu’ prost care scuipă bomboane agricole pe jos, aruncă peturi de Quick Cola şi prezervative de un leu bucata uzitate.
Ce spun mai departe, e citit şi aflat de la alţii, dacă oi greşi cu ceva, speologu’ de serviciu să mă corecteze:
Peştera Cloşani a fost modelată de apele râului Motru în calcarele mezozoice din Cornetul Satului, prelungire sudică a Pietrei Mari a Cloşanilor, masivul carstic care delimitează nordul Munţiilor Mehedinţi. La începuturile ei, peştera a fost străbătută de o parte din apele văii Motrului, care pătrunzând printre crăpăturile calcarulului i-au săpat galeriile. Unii au numit-o Peştera Mare de la Cloşani, alţii Peştera cu Apă de la Cloşani, mulţi însă, îi spun Peştera lui Tudor Vladimirescu (există legende potrivit cărora, aici, ar fi ascuns Tudor arhiva revoluţiei de la 1821).
Pentru numeroasele stalagmite, stalactite, coloane şi micile vieţuitoare, peşterii Cloşani i s-a acordat prin lege, din anul 1955, statutul de Rezervaţie Ştiinţifică, fiind declarată Monument al Naturii.
Este amplasată la o altitudine de 440 m, are o lungime de 1100 m, o singură deschidere şi este formată din două galerii: Galeria Laboratoarelor şi Galeria Matei Ghica. O deschidere scundă, dar destul de largă, permite accesul în golul subteran, un adevărat muzeu natural.
In această galerie, pereţii sunt acoperiţi cu valuri de piatră care cad în cascade. Poteca şerpuieste printre coloane şi stalagmite cu marginile dantelate, pe sub un tavan împodobit cu o mulţime de stalactite albe sau colorate în tonuri de roşu. Pereţii au multe nişe şi sunt acoperiţi cu o crustă de calcit, înflorită într-o gamă largă de forme şi culori. La tot pasul se văd scurgeri parietale, transparente sau brăzdate de dungi roşietice. Din tavan atârnă panoplii cu ţurţuri, iar pe podea sunt îngrămădite coloane, stalagmite şi domuri.
Mai departe începe zona lacurilor – nişte bazine, cu fundul acoperit de un strat de argilă sau de calcit, cele mai multe dintre ele cu apa cristalină. Ultimele bazine, de obicei seci, au marginile căptuşite cu brâie de monocristale mari. Laţimea lor depăşeşte pe alocuri chiar şi un metru, marcând nivelul atins de apă în diverse epoci. Aceste bazine, împreună cu aliniamentele de calcit alb-lăptos, ornate cu bijuterii cristaline ce apar în câteva locuri pe pereţi şi tavan, ne introduc în ambianţa Galeriei Ghica, unde monocristalele, helictitele (concreţiuni calcaroase în formă de spirală) şi cristalictitele constituie elementul dominant.
Şi ştiţi ce este interesant că peşteri similare sau poate mai impresionate sunt cu zecile, ceea ce face din România un sipet cu bogăţii, iar noi nu ştim nimic de ele şi poate nu vom afla vreodată…dar vă declar cu tot sufletul, nu trebuie să fii cercetător, trebuie să fii doar curios şi dacă vezi o gaură în stâncă, s-ar putea ea să ascundă o peşteră…şi o taină.

O zi tristă ... o revenire la realitate

2009-02-02T21:59:00.000+02:00

A fost o zi tare ciudată din colţul în care m-am aflat eu. A debutat nervos cu aglomeraţia de la metrou cu oamenii deplasându-se haotic de parcă încercau să îşi caute destinaţia ţintă. Cu o zi normal de agitată la locul acela numit job şi cu o întoarcere în pas alene spre casă, culminată cu vestea morţii unui pui de câine. Poate vouă vi se pare banal sau prostesc, dar îmi pasă mai mult de animale decât de oameni pentru că oamenii ... nu continui să nu vă par înecată în butoiul cu amărăciune. În fine, or fi hormonii, vârsta, criza celor peste 30 de ani. Unde vreau eu să ajung, nu ştiu, pur şi simplu, simt nevoia unei eliberări epistolare.
Dacă ziua a debutat "tumultuos", seara a venit ca un leac băbesc printr-un film bun, foarte bun, în opinia mea, care ne-a învăţat ceva sau pe mine m-a învăţat ceva: să nu judecăm oamenii după aparenţe, după religie, obiceiuri sau impulsuri. Să ne pese mai mult de noi, referindu-mă aici la noi ca un tot singular, nu la voi ca persoane unice şi egoiste, de ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi să putem fiecare să aducem un suflu nou vieţii, fugind de stereotipii, proaste imitaţii şi non-valori. În seara asta, nu cred că filmul mi-a pus capac, cred că şi o femeie care ne privea admirativ că puneam gunoaiele, separat, după tipul produsului, la recipientele colorate de colectare a deşeurilor. Eram o ciudăţenie, eram primii sau poate printre puţinii care făceam asta. Uitaţi-vă în jurul vostru şi gândiţi-vă: UN GEST NESEMNIFICATIV în aparenţă, UN GÂND TRIST, te trezeşte la realitate. Căutaţi filmul "The Visitor" din anul 2007 şi meditaţi o clipă.

Telefoane

2009-02-01T21:18:00.000+02:00

Fraţilor, ce mai face tehnologia asta din oameni! Au apărut tot felul de gadgeturi, telefoane cu touch screenuri, iphone si ipoduri mici şi mari, dar la români numărul unu e reprezentat de mobile. Mobil mai răsărit am şi eu dar îl utilizez doar pentru a vorbi (cu toate că prietenul meu râde de mine că îl tot cercetez şi intru pe net cu el şi fac tot felul de setări stupide). Nu sunt chiar atât de mobilfilă (sic!), dar nici indiferentă, recunosc. Ok, ce distracţii mai au şi tinerii din ziua de azi: filmează cu telefonul tot ce mişcă, drogaţii, chick fighturile, băetzii fumând, chiloţii fetelor şi fetele prestând chestiuţe pe sub bancă la colegi… la ora actuală, ţâncii au telefoane de fitză, aşa că ce să ne mai mirăm de parangheliile lor.
Însă când mă uit în urmă la generaţia de aur din care fac parte, izbucnesc în râs gândindu-mă ce tari ne simţeam noi încălcând reguli simple impuse de babaci şi violând, pe vremea aceea, legea telefoniei. Era un singur furnizor de telefonie fixă (strămoşul telefonului), iar noi piştacii, întreprinzători din fire, găseam o destinaţie aparatului cu disc, fără adiţionale la factură. Îşi mai aduce aminte careva de vorbitul pe fir. Ştiţi ce e ăla? E activitatea premergătoare teleconferinţei, în care nişte fete şi nişte băieţi, în căutare de aventură, sunau la un număr de telefon aleatoriu şi în cazul în care proprietarul aparatului cu disc nu răspundea, declanşau isteria electronilor. Toţi, dar absolut toţi, 10, 20 etc se puneau pe ţipat, chemat, invitat la discuţii, agăţat, înjurat, depinde. Din toată hărmălaia, se alegeau vreo doi cu gagici sau chiar cu neveste şi nu glumesc. Pe fir vârsta nu era un criteriu eliminatoriu. Poate, am uitat să menţionez, între pauzele de ţârâit, se stătea pe fir. Doamne, dumnezeule, şi ce adevăraţi şi vii ne simţeam, ne minţeam părinţii, eram nişte Rebelde!!! Uaooo, ce oligofreni ne-or crede unii, dar vorba românului nu îmi pasă!
Vorbitul pe fir a denaturat în altceva mai târziu, dar asta e altă istorioară, care urmează mintenaş.

La multi ani!!!!!

2009-01-28T22:01:00.000+02:00

Inuiţii

2009-01-27T10:27:00.000+02:00

Am citit un articol interesant despre Groenlanda cum că ar căuta să-şi obţină independenţa faţă de Danemarca. În consecinţă au şi organizat un referendum. Nu ştirea asta mi-a atras atenţia în mod deosebit, ci un cuvânt: "inuit". Din context am înţeles că este vorba de populaţia groenlandeză, dar nu auzisem niciodată de ea şi nu îmi este ruşine să recunosc. Aşa că am căutat despre inuiţi şi am descoperit lucruri suprinzătoare. Sunt rude cu eschimoşii, dar preferă să li se spună inuiţi. Motivul? Eschimos înseamnă "mâncător de carne", iar inuit "om". Cei mai mulţi inuiţi trăiesc în Groenlanda, dar şi în Alaska şi Canada. În viaţă, ei sunt guvernaţi de trei principii: nu fură, nu se înfurie şi nu omoară (nu au ajuns românii pe la ei încă!). Au venit în Groenlanda în urmă cu 4.500 de ani, păstrând moştenirea unei naţiuni cu o istorie îndelungată de supravieţuire în condiţii aspre.
Vânătoarea şi pescuitul sunt specifice culturii lor, sunt practicate încă în mod tradiţional în zonele în care reprezintă singurele surse de trai.
Populaţia inuită crede cu tărie în destin, obişnuind să spună: "Singurul lucru pe care îl cunoaştem cu siguranţă este că ceea ce este destinat să se întâmple, se va întâmpla" (Knud Rasmussen). Societatea inuită nu deţine o structură pe clase şi există drepturi limitate în ceea ce priveşte proprietatea. Absolut tot, cu excepţia armelor de vânătoare şi a hainelor, se împarte. Nu există lideri oficiali şi deciziile sunt luate de comun acord. Cu toate acestea, există persoane ce deţin o poziţie înaltă în societatea inuită; dintre ei, şamanul ocupă un loc central.
Generaţiile în vârstă au responsabilitatea creşterii copiilor şi transferarea cunoştiinţelor către ei, de aceea sentimentul solidarităţii şi simţul responsabilităţii sunt foarte puternice. Dacă o aşezare inuită este ameninţată, cei vârstnici vor proteja vieţile celorlalţi. La inuiţi, bătrânii nu reprezintă o povară pentru ceilalţi.
Ei privesc corpul omenesc ca un cămin temporar al sufletului şi de aceea când un copil se naşte nu este important numele ce i se va da acestuia, ci numele sufletului unui mort. Respectul pentru strămoşii decedaţi se păstrează în prezent, din moment ce numeroşi groenlandezi poartă numele membrilor decedaţi ai familiei.
O chestie haioasă înainte de a-mi încheia vorbăria: am găsit pe un forum că inuiţii folosesc 28 de cuvinte pentru a spune zăpadă - ayak (zăpadă căzută pe haine), akillukkak (zăpadă moale), aniu (zăpadă bătătorită), aniuk (zăpaăa care se poate folosi ca apă), apingaut (prima zăpadă ) apirlaat (zăpadă proaspătă), aoun (zăpadă ), apusiniq (zăpadă din nămeţi) aput (zăpadă pe pământ), aputitaq (petec de zăpadă), iluq (zăpadă subţire de pe fereastră), imalik (fulgi de zăpadă apoasă), kaiyuglak (zăpadă pe valuri), kannik (fulg de nea), katiksugnik (zăpadă uşoara pe care laşi urme), katisunik (zăpadă uşoară), massak (zăpadă apoasă), milik (zăpadă fină), miulik (lapoviţă), nittaalaq (zăpadă densă în aer), nutagak (zăpadă ca pudra), perksertok (zăpadă purtată de vânt), pokaktok (zăpadă cu aspectul sării), pukak (zăpadă cu aspect de zahăr), sillik (zăpadă înghetaţă), sisuuk (avalanşă), sullarniq (zăpadă suflată de vânt), qaniit (zăpadă în aer).
Mulţumesc celor care mi-au oferit câte ceva despre populaţiile uitate şi poate necunoscute ale lumii.

disperată vs. obsedată

2009-01-27T00:17:00.000+02:00

Astăzi, o prietenă mi-a formulat din puţul gândirii o teorie interesantă. Cică lipsa îndelungată de mascul duce la disperare, iar acuplarea ulterioară duce la obsesie: teoria a fost generată de discuţia vexantă purtată cu o reprezentantă a sexului frumos (aşa o fi oare?) care se declara mulţumită de viaţa ei semi-conjugală şi o acuza pe prietena mea că suferă de disperare (din lipsă de p... partener, la ce vă gândeaţi?). Cucoana (tipul de femeie care trece drept doamnă în societate dacă poartă inelul de logodnă sau căsătorie) fusese timp îndelungat o candidată serioasă la postul de disperată, bineînţeles.

Blogging - de ce eu?

2009-01-25T18:07:00.000+02:00

De ce eu şi de ce blog? Pur şi simplu. M-am trezit şi m-am decis: îmi fac şi eu blog ca toată lumea bună (sic!). Poate este un moft de moment, o pasiunea trecătoare sau poate o încercare de a-mi demonstra că pot mult mai mult. De termenul "weblog" am aflat recent, cred ca în urma cu un an şi jumătate. Nu mă număr printre cei care studiază dinamica web-ului. Sunt o amatoare, dar prind repede din zbor câte un concept şi dacă mi se pare interesant, aprofundez, dacă nu, nu şi basta cum ar zice italianul.
Nu am preferinţe în lumea asta minunată a bloggingului, dar îmi place să lecturez pagini cu conţinut (n.n.- a se înţelege grup de cuvinte ce transmite un mesaj, nu o înşiruire de vorbe goale despre ce am făcut la mall, la cosmetică sau la shopping etc). Câteva dintre jurnalele online preferate de mine sunt ataşate la pagina.
Propuneri - ca la congresul cincinal - nu am. De fapt ce vreau eu să spun este că îmi propun, şi sper să nu mă ţină trei zile, precum declara un clasic în viaţă, să transmit lucruri interesante şi utile celorlalţi, prietenilor mei sau colegilor mei sau străinilor din această lume trecătoare. Va salut şi vă aştep cu drag la mine pe blog.